Liviu Popescu, supravieţuitor Colectiv: „S-a spus că avem condiţii în spitale ca în Germania, dar probabil se refereau la Germania secolului XIX“

Posted on Posted in Colectiv

13141074_1235005493185360_559365116_n

Liviu Popescu are 29 de ani şi este supravieţuitor al tragediei din Colectiv. Putem spune că e printre cei norocoşi, pentru că deşi se află la minimum cinci ani de o sperată recuperare completă, este independent şi aşteaptă ca viaţa să-şi reia cursul normal. Basist la trupa „Up to Eleven“, destrămată după incendiul devastator, şi-a pierdut în Colectiv prieteni de-o viaţă, dar a rezistat unuia dintre cele mai mare dezastre civile din România.

Liviu mi-a arătat şi poze cu rănile lui. Nu le voi publica, deşi acele imagini spun, în cel mai direct şi agresiv mod cu putinţă, povestea lui. Doar că lui Liviu nu-i mai pasă atât de mult de cicatrici şi de urmele care încă dor, pentru că putem spune că e fericit azi. Trăieşte.

Articolul, într-o variantă mai sumară, l-am publicat şi pe site-ul adevarul.ro.

Cum decurge recuperarea?

Foarte bine. Practic, am făcut recuperarea în mai multe etape. Am stat internat în spital 40 de zile, dintre care două săptămâni în România. După primele trei săptămâni de stat la pat am intrat într-un proces catabolic foarte puternic, am slăbit 12 kilograme şi am pierdut mare parte din masa musculară. Abia puteam să ma ridic din pat şi să merg. Fizioterapeuţii şi kientoterapeuţii din Viena  au fost nevoiţi să mă pună mai întâi pe picioare, încetul cu încetul, în fiecare zi şi abia apoi au început procedurile de mobilizare a degetelor şi articulaţiilor afectate.

Când am revenit în ţară, m-am dus la kinetoterapie la Ortoprofil şi Spitalul Militar, unde am întâlnit-o pe Cristina Gorgonetu, care a făcut minuni în cazul meu şi căreia îi mulţumesc.
După patru luni de la externare, am reuşit sa-mi recapăt mobilitatea degetelor aproape în totalitate. Practic, pot să cânt iar! (zâmbeşte) Ăsta este un semn. Când am ieşit din spital puteam  scoate doar două note, iar acum pot să cânt. Nu la întregul potenţial, pentru că am dezvoltat nişte bride interdigitale şi va trebui să am multe alte intervenţii chirurgicale pentru corectarea lor, dar în rest sunt bine.

Ce presupune recuperarea ta acum?

Masaj zilnic şi exerciţii de mobilizare, ungerea de minim două ori zilnic a suprafeţelor arse cu creme speciale, purtarea costumelor compresive şi, în general, orice fel de activitate care solicită mâinile ajută. Pe zi ce trece devine tot mai uşor. Recuperarea în cazul marilor arşi este însă de lungă durată, pentru că oricând pot apărea complicaţii, deschideri ale rănilor închise, flictene, dezvoltarea necontrolată a cicatricilor şi altele. Cicatricile se opresc din evoluţie şi se maturizează după circa un an, iar efectele arsurilor dispar în ani de zile şi în răstimp trebuie evitată expunerea la soare.

A fost un val de empatie extraordinară. La spital, a venit o bătrână şi mi-a oferit 200 de lei. Pentru ea poate reprezenta jumătate din pensie!

Cum ai perceput mobilizarea imediată a oamenilor? De la donaţii până la proteste sau schimbări.

Societatea civilă s-a mobilizat extraordinar . A fost cea mai mare tragedie de la Baloteşti încoace. Toţi banii care s-au adunat şi marile ajutoare care s-au strâns şi care ajung la noi prin intermediul fundaţiilor sunt de la oameni ca tine, ca mine  şi de la companii. Au donat inclusiv oameni care efectiv şi-au rupt de la gură. La mine, la Spitalul de Arşi, a venit o bătrână şi mi-a oferit 200 de lei. Pentru ea poate reprezenta un sfert sau jumătate din pensie! Am fost foarte impresionat. A fost un val de empatie extraordinară, oamenii s-au mobilizat incredibil.

Având în vedere magnitudinea acestei tragedii, noi, răniţii de la Colectiv, am avut acces cât de cât la normalitate. Însa nu toţi, iar pentru unii mult prea târziu. Am beneficiat de tratament în străinătate, avem acces la costume compresive care nu existau până acum în România. Medicii ştiu de ele, dar nu le recomandă. Sunt mult prea scumpe pentru România şi nu sunt decontate. Înainte de Colectiv nu exista nici un fel de experienţă cu ele aici, totul s-a învăţat din mers şi încă nu e nimic bine pus la punct. În spitalul din Viena nu m-a întrebat nimeni dacă vreau costum compresiv. Au venit, m-au măsurat, mi l-au dat, l-au pus pe mine.

Ce rol are un astfel de costum?

Costumele compresează şi astfel nu permit cicatricilor să se dezvolte anormal, să devină hipertrofice şi să imobilizeze articulaţii acolo unde este cazul.  Acelaşi efect se poate obţine  şi cu ajutorul gelurilor siliconice, dar pentru suprafeţe mici. Gelurile despre care s-a tot vorbit, de 500 de lei la 50 de ml, fac cam acelaşi lucru, dar pe suprafeţe mari nu sunt cele mai eficiente. Compresivele trebuie purtate minimum un an, iar eu le port de la jumătatea lunii decembrie. Si am fost norocos! Alţii nu le poartă nici acum, pentru că nu le au. A fost aşa, o bulibăşeală. Cei care am fost în străinătate le-am primit oricum, pentru că sunt în protocolul de tratament al spitalului. Cei din România îşi comandau pe internet nişte mănuşi care sunt pentru cu totul altceva, pentru drenaj limfatic şi ori îi strângeau de li se învineţeau degetele, ori erau prea largi. Aceste costume se croiesc pe dimensiunile exacte ale zonelor afectate. Din fericire, noi am fost mai norocoşi şi am beneficiat, de fapt, de nişte condiţii normale. Un set de compresive pentru mine (mănuşi, manşoane pentru braţe şi vestă) costă 1.600 de euro şi este eficient  cinci luni, după care trebuie altul. Măsurile îmi sunt luate la Viena şi tot acolo sunt fabricate costumele.  Trebuie să am două seturi, pentru că trebuie purtate 24 de ore din 24 şi trebuie spălate zilnic, să-şi păstreze proprietăţile elastice. Eu am avut tot spatele ars şi e foarte important să urmez întocmai indicaţiile de recuperare.

Infrastructura este la pământ: paturi vechi susţinute de cutii de carton, o singură cadă în care se spălau arşii, trei-patru bolnavi într-un salon în care zilnic intrau mulţi vizitatori şi, din păcate, deja celebrele infecţii

Sistemul medical românesc a fost aspru criticat după acest eveniment. În cazul tău cum a fost?

Aici ar fi multe de spus. Dacă ne referim la cadrele medicale -medici, asistente, infirmiere- au fost la înălţime! Eu am avut norocul să ajung în singurul spital specializat în arsuri din ţară! Singurul în care se făceau băi arşilor şi singurul în care medicii erau experţi în tratarea marilor arşi. Bineînţeles, şi aici, la Spitalul de Arşi, infrastructura este la pământ: paturi vechi susţinute de cutii de carton, o singură cadă în care se spălau arşii, trei-patru bolnavi într-un salon în care zilnic intrau mulţi vizitatori şi, din păcate, deja celebrele infecţii nosocomiale, care au omorat mai mulţi oameni decât arsurile. Eu am fost infectat din a şasea zi pe plaga de pe spate cu bacilul piocianic, o bacterie intraspitalicească foarte rezistentă şi agresivă. Practic, este sensibilă la un singur antibiotic, Colistin, care după mai multe zile de administrare duce la blocaj renal. Până la transferul în Austria am trecut prin dureri insuportabile, temperaturi de peste 39 de grade, grefe distruse de bacterii, insomnii. La AKH Viena mi-au gasit şi o formă foarte rezistenă de stafilococ auriu – MRSA .

Între personalul medical de la Spitalul de Arşi si cel de la AKH nu este nici o diferenţă din punct de vedere profesional,  dar diferenţa dintre spitale este astronomică. La AKH am stat singur într-un salon de la terapie intensivă, unde nimeni nu intra fără să treacă prin filtre şi fără echipament de protecţie adecvat. În cada de la baie eram introdus cu un elevator, patul fizic era schimbat săptămânal, toate materialele (aşternuturile, medicamentele şi echipamentele medicale) se aflau în salon. Şi aveam o asistentă tânără, doar pentru mine. (zâmbeşte) Toate operaţiunile medicale se făceau în acel salon, unde aerul era filtrat, se puteau regla temperatura şi umiditatea.

Revenind la sistemul nostru, dacă vorbim de manageri, decidenţi, miniştri, secretari de stat, aici lucrurile stau trist. Am fost minţiţi de multe ori şi asta a costat multe vieţi. Peste jumătate din răniţii decedaţi au murit din cauza acţiunii defectuase a celor de mai sus. Nu s-a cerut ajutor din prima clipă, pacienţii au fost transferaţi târziu, nu s-a vorbit despre pericolul infecţiilor, nu a existat o triere la locul accidentului şi altele. Medicii de la Viena mi-au confirmat că niciun stat european nu ar fi făcut faţă unui asemenea accident! Spitalul AKH, unul dintre cele mai mari spitale din Europa, cu peste 2.000 de paturi, are şase paturi pentru marii arşi! La noi s-a spus că avem condiţii ca în Germania, dar probabil se refereau la Germania secolului XIX. La AKH, la un salon distanţă de mine au, fost internaţi Mariana Oprea şi Alex Hogea. Medicii plângeau că Alex a fost transferat prea târziu şi nu l-au mai putut salva. Şi că tot vorbeam de cei doi, dupa ce am fost transferaţi la presiunea străzii şi a numărului de victime, unii prea târziu, unii dintre noi am fost externaţi foarte repede, cu răni deschise. Medicii şi asistentele ne spuneau: „Statul vostru nu plăteşte facturile. Noi vrem să vă ajutam, dar aceste costuri pică pe umerii contribuabilului austriac“.

Oamenii nu ştiu, nu au posibilităţi şi practic sunt privaţi de ceea ce au nevoie. Sunt oameni care mor în spitale pentru că se fură medicamente, pentru că umblă gândaci prin salon

Revenind, noi, răniţii din Colectiv , am mai avut cât de cât acces la normalitate.  Altfel, Spitalul de Arşi e plin. Oameni cu explozii, cu arsuri, pe care doctorii îi operează şi ei se tratează cu ceai de pelin pentru spălat şi cremă de gălbenele… Oamenii nu ştiu, nu au posibilităţi şi practic sunt privaţi de ceea ce au nevoie. Sunt oameni care mor în spitale pentru că se fură medicamente, pentru că umblă gândaci prin salon şi pentru că în 300 de spitale din ţară totul se dezinfectează cu apă de ploaie, cu soluţii diluate, care nu numai că nu ajută, dar fac bacteriile şi mai rezistente. Oamenii responsabili de asta ar trebui executaţi, este genocid!

Ce grad de arsuri ai avut?

Fişa din România spune 30-39%, iar cea din Austria 35%. Am fost pe muchie de cuţit, la limită, pragul peste care viaţa ţi-e pusă în pericol. Am avut arsuri de gradul trei pe ambele antebraţe şi mâini şi 2a-2b pe aproape întreg spatele, deci o suprafaţă mare şi parcelar pe cap, la urechi şi pe faţă. Am ambele antebraţe şi mâini grefate de două ori. Pe spate nu am fost operat în Romania, doar în Austria. Acolo mi-au curăţat arsura şi mi-au pus un fel de piele sintetică, suprathel, care se elimină după o vreme, dar îţi protejează rana de bacterii şi este esenţială în vindecare. Apoi am fost ţinut sedat o săptămână pe patul cu nisip. În România nu există lucrurile astea…

Retrospectiv, cum priveşti noaptea aceea?

A fost horror! Am pierdut un număr mare de prieteni şi cunoştinţe, iar asta o să mă urmărească toată viaţa! Cânt într-o trupă, Up To Eleven, cu mulţi ani de experienţă în undergroundul romanesc. Eram toţi acolo, să ne susţinem prietenii din GTG.  Din nefericire, Leo, colegul meu de trupă, de serviciu şi foarte bun prieten a decedat pe loc, iar Bogdan, toboşarul nostru, este în continuare internat la Spitalul Militar din Bruxelles, cu răni grave. Pe urmă, în timpul spitalizării, veştile rele au început să curgă. Practic, viaţa mea şi a multora s-a schimbat mult după acea noapte.

Ce îţi mai aminteşti din noaptea aceea?

Eram departe de ieşire şi nici nu am plecat repede de la masă. Din experienţa altora, nu prea a contat asta. A fost o chestiune de noroc, de soarta fiecărui om. În afară de primii, care au putut să iasă relativ uşor, pentru restul a fost o loterie. Câteva secunde sau poziţia diferită în grămada din container au făcut diferenţa între viaţă şi moarte şi răni uşoare sau grave.

Lumea nu s-a panicat. În momentul în care a apărut flacăra, ne-am gândit că o să o stingă cineva. Lumea a început să iasă târziu, când flacăra a ajuns pe tavan, iar apoi s-a răspândit extrem de rapid, a ars ca benzina. Nu aveai cum să ieşi, decât pe sub incendiu. Deasupra intrării erau două ventilatoare care băgau aer de afară şi au favorizat incendiul. Pe partea opusă erau două care ar fi trebuit să scoată aerul viciat din club. Ei bine, nu funcţionau. Aerul a devenit irespirabil în doar câteva secunde…

Era o căldură înfiorătoare, simţeam cum mă arde pe ceafă şi burete aprins îmi picura în cap. Am închis ochii şi am simţit că mor. Că e gata. Că murim cu toţii. La asta m-am gândit.

S-au întâmplat mai multe accidente similare în lume, cu scenariu asemanator. Am văzut flacăra, dar am stat calm la masă. Nu era nimeni conştient cât e de grav. Solistul a zis „Asta nu făcea parte din show! Aduceţi un extinctor“. Nu erau extinctoare funcţionale. Oamenii aruncau cu bere spre flacără. Apoi, solistul sau cineva din public a zis să iasă toată lumea afară. Abia atunci am început să mă îndrept spre ieşire. Pornisem spre ieşire, iar în momentul ăla am văzut ca o pâlnie de oameni la ieşirea in container  şi am conştientizat cât e de grav. Am ajuns aproape de container, unde era un dop de oameni. Era o căldură înfiorătoare, simţeam cum mă arde pe ceafă şi burete aprins îmi picura în cap. Am închis ochii şi am simţit că mor. Că e gata. Că murim cu toţii. La asta m-am gândit. Apoi nu mai ştiu ce s-a întâmplat, nu ştiu cât a durat până când am ieşit. Poate au fost 10 minute, poate au fost două.

S-a deschis a doua uşă şi am văzut lumină de afară. În club era întuneric, se oprise curentul electric. Atunci focul s-a înteţit, ne-a învăluit în fum şi nu mai vedeam nimic. Apoi m-am trezit în container spre uşă, întins, prins între oameni. Ţin minte că dacă întindeam mâna cât de mult puteam, prindeam tocul uşii. Toată lumea gemea, nimeni nu putea să iasă. M-am împins cum am putut, m-a tras cineva de mână şi am ieşit. Afară ne-a găsit, pe mine şi pe Bogdan, Mircea, colegul nostru de trupă care reuşise să iasă teafăr. Eram amândoi sprijiniţi de o maşină, Bogdan era aproape de leşin. Nu se vedea că e mai afectat decât mine, dar s-a dovedit că era. Eram arşi amândoi, pielea îmi era desprinsă de pe degete, iar cămaşa găurită în mai multe locuri. Mircea  l-a suit pe Bogdan în singura salvare din curte, iar eu am mers pe picioarele mele în Piaţa Bucur. Acolo, Mircea mi-a gasit şi mie un loc într-o salvare, pe scaun. Pe targă era o fată care striga „Omorâţi-mă!“, spunea că moare de durere.

Apoi?

Am ajuns la Spitalul de Arşi. Am stat acolo, jos, la Camera de Gardă. Aşteptam să fim triaţi, ne-au băgat în saloane, ne-au făcut vaccin antitetanos şi am aşteptat cu rândul să intrăm la operaţii. Veniseră doctorii şi asistenele de acasă. Au fost oameni care au stat 48 de ore în spital! Nu puteam să-mi folosesc mâinile, am rugat o asistentă să le sune pe mama şi prietena mea. Spre miezul nopţii am intrat în operaţie, apoi m-am trezit fericit din somn, ca să conştientizez realitatea . Eram bucuros, probabil de la morfină…

Ce a urmat?

Am fost dus într-un salon cu răniţi de la Colectiv şi fiecare povestea ce a trăit. A trecut noaptea, ne-au mutat prin mai multe saloane, veneau oameni mereu, chiar şi de la alte spitale. Apoi, a doua zi, a început să fie groaznic. Se făceau băi, se schimbau pansamentele. Mă luau cu căruciorul, ma băgau într-o cadă semi-improvizată, unde apa ba venea fiartă, ba rece şi se dezlipeau sub duş bandajele lipite de răni. Curgea sânge, îmi vedeam arsurile cum arată. Au fost momente foarte urâte, pentu că am fost conştient tot timpul. Mulţi din cei răniţi grav, fiind în comă indusă, nu s-au văzut cu rănile deschise. Nu şi-au văzut mâinile făcute ferfeniţă, nu au trecut treji prin băile alea… Dimineaţa o aşteptam cu toţii cu groază. Stiam toţi că de la 9 la 12 ne iau pe rând la baie şi ştiam ce dureri ne aşteaptă, eram îngroziţi.

Rănile exudau, îmi ziceau să nu stau pe spate, dar nu aveam cum altfel.  Au trecut câteva zile şi am început să am febră mare. Aveam piocianic pe spate! Bacteria era sensibilă la un singur antibiotic. Era rezistentă doar la Colistin, ultima redută, un antibiotic din anii ’50, care după mai multe zile de administrare determină blocaj renal. Au început să-mi administreze un coctail din 4-5 antibiotice, făceam febră 40 de grade de două ori pe zi. Pentru scăderea febrei îmi dădeau fie Paracetamol, fie Algocalmin. Transpiram. Închipuie-ţi ce însemna asta pentru spatele ars. Urlam de durere. Două-trei ore mă ustura de muream. Am plecat cu o listă de două pagini de medicamente pe care le-am luat în două săptămâni. Noaptea nu dormeam. Luam Diazepam, dar durerea era insuportabilă.

Cum ai ajuns să fii transferat la Viena?

Cu un sfert de oră înainte să plec am aflat că plec la AKH, dupa ce au fost vehiculate mai multe spitale. La mine a decurs foarte bine. Medicul meu curant a fost foarte cooperant, mi-a completat actele. Miercuri am făcut solicitarea si vineri, 13 noiembrie, am plecat.  M-au ajutat apropiaţii şi  Vlad Voiculescu,  (fondatorul Magic Camp, fundaţie care ajută copiii bolnavi de cancer), ambasadorul României şi spitalul AKH din Viena şi-a dat acordul să mă primească.

Când ai simţit că începi să te apropii de normalitate, de cel care erai înainte?

De dureri am scăpat in Austria. Oricum, în Occident se pune accentul mult pe managementul durerii. Pacientul să nu simtă şi să nu-şi amintească durerea.  Am avut o perioadă în care am fost între vis şi realitate. De fiecare dată când îmi schimbau bandajele, îmi administrau medicamente puternice, care mă făceau să pierd simţul realităţii. Mă trezeam, credeam că sunt în anii ’50, că sunt în altă cameră, cu alţi oameni. Am avut şi atacuri de panică. Dar nu mai aveam durerile din România, începusem să mă vindec. Om normal am reînceput să fiu târziu, după vreo patru luni de la externare. Încă am probleme, dar sunt independent.

Au murit copii cu e-coli în spitale şi nici un manager nu a fost demis şi tot aşa. S-a mediatizat foarte mult, dar doar din perspectiva cancanului.

Cum ai perceput protestele de la noi?

Au fost extraordinare. Oamenii s-au mobilizat exemplar. Nu aveam televizor la Spitalul de Arşi, auzeam povestiri. Din păcate, efectul a fost de scurtă durată. S-a schimbat un Guvern cu altul, dar nimic în bine. Au murit copii cu e-coli în spitale şi nici un manager nu a fost demis şi tot aşa. S-a mediatizat foarte mult, dar doar din perspectiva cancanului. X a murit de mână cu Y. Eu eram în spital şi se scria că eram dispărut. Pe un prieten a cărui iubită a decedat îl suna un reporter de la o televiziune  încontinuu. El fiind în pat, în spital, ars! Nu s-a schimbat nimic fundamental…

Au existat speculaţii că scenarii identice au fost în Argentina, că ar fi fost totul provocat pentru interese politice. Cum aţi resimţit voi lucrurile acestea?

Nu am auzit pe nimeni dintre noi, cei răniţi, să spuna asta. Sunt aberaţii. La scenarii ne pricepem cel mai bine. Dacă citeşti comentariile de la diferite articole te îngrozeşti.  E cumva apanajul românului. Îi place să fabuleze, să găsească conspiraţii, vinovaţi acolo unde nu sunt. Oamenii care au venit cu asemenea scenarii nu au nicio probă, ba orice om cu o minimă educaţie şi bun-simţ îşi dă seama că sunt pure fabulaţii. Scenariile mi se par foarte deplasate. Nu trăim, sper eu, în Columbia. S-au mai schimbat Guverne în românia, cred că se putea şi altfel, nu omorând oameni. Eu cred, pur şi simplu, că s-a întâmplat o tragedie. Toate lucrurile care puteau merge prost în acea seară au mers prost! Vinovaţii sunt evidenţi şi nu sunt doar cei inculpaţi in procese. Sper ca Justitia să-şi facă treaba!

Au trecut şase luni şi totuşi nimeni nu este responsabil pentru ce a fost.

În România, din pricina anilor comunişti, se caută ori un salvator, ori un vinovat, o persoană pe care s-o arătăm cu degetul – Ceauşescu a construit, a făcut, a dres, Ceauşescu ne-a înfometat şi aşa mai departe.

Vinovaţii suntem şi noi, cetăţenii în general. Pentru că permitem sa se întâmple, să fim conduşi aşa, să acceptăm că merge şi aşa. E o chestie de mentalitate, care spera din generaţie în generaţie.

Sigur, vinovaţii sunt cei inculpaţi. Dar nu doar ei personal, ci întreg sistemul pe care îl reprezintă. Este un cerc vicios: se dau autorizaţii pe şpagă,  patronii cluburilor se supun regulilor jocului că altfel închid afacerile, toată lumea închide ochii şi speră să nu se întample nimic rău. Ca artist underground, am cântat în toate cluburile din Bucureşti, inclusiv în Colectiv. Colectiv era unul dintre cele mai bune cluburi pentru live din ţară!  Acolo s-au mai folosit efecte pirotehnice, mult mai puternice decât cele din noaptea tragediei, dar mai bine organizat. Găsesc  firma de artificii printre principalii vinovaţi: nu au folosit artificii propice, probabil mai ieftine şi nu au avut un extinctor lângă ei, ceea ce mi se pare incredibil. Un amatorism!

Apoi oamenii au fost căraţi 150 de metri până la ambulanţe, pe braţe. Mulţi au ajuns cu taxiul şi cu maşina prietenilor la spital.

Clubul nu avea aviz de la ISU.  Nici o biserică nu are şi acolo sunt sute de oameni. Toate chestiile făcute pe genunchi şi după modelul „Las-o, bă, că merge aşa” au dus la ce s-a întâmplat. Apoi oamenii au fost căraţi 150 de metri până la ambulanţe, pe braţe. Mulţi au ajuns cu taxiul şi cu maşina prietenilor la spital. Ambulanţele private nu au fost lăsate să acţioneze. Nu a existat o sortare, a fost o degringoladă de la A la Z. Ideea ar fi să reformăm sistemele, dar pare din ce în ce mai greu.

În spitalul de la Floreasca s-au investit şapte milioane de euro şi când putea să-şi dovedească utilitatea, s-a dovedit a fi nefolositor.

Da, era inaugurat şi nu funcţiona. Mai grav este că nu funcţioneaza nici astăzi! Cei care au tăiat panglica trebuiau arestaţi a doua zi. Asta e problema: se fură şi nu se face nimic pentru binele omului care plăteşte şi asta nu pare ca se va schimba prea repede. Oamenii au ieşit în stradă, s-au organizat extraordinar! Practic, societatea a împins statul. Altfel, nu faceau nimic. Transferurile răniţilor au apărut după presiunea mediatică, totul a fost la îndemnul oamenilor. Statul s-a implicat doar sub presiune. Pentru recuperare s-au mişcat extrem de lent. A fost o degrinogalădă totală. Cred că la trei-patru luni după accident nu aveau o listă cu victimele.

Pe mine mă sunau de la Ministerul Sănătăţii şi-mi spuneau că s-ar putea să primesc o factură din Austria, că nu suportă asigurarea tot. Eu o plătisem de când ieşisem din spital, în urmă cu trei luni şi ei habar nu aveau. Apoi s-au făcut nişte kituri: o ladă cu nişte medicamente sau produse inutile în faza de vindecare, în care eram cu toţii. Eu le-am donat, le-am lăsat la spital, dar s-au cheltuit nişte bani de la buget pentru nişte lucruri inutile. Cu asta s-au ocupat statul. Oamenii au dat bani, Crucea Roşie a strâns milioane de euro şi au început să ajute după mari presiuni.

Ce mai ştii despre prietenii tăi din Colectiv?

Sunt în etape de vindecare cei rămaşi. Eu am fost destul de rezistent fizic şi psihic. Vorbim despre ceva foarte dificil: prietenul meu bun, coleg de trupă şi de serviciu cu care petreceam fiecare zi de 10 ani, a murit. Trupa noastră a dispărut peste noapte!  Bobo mai are mult de recuperat. A plecat din România pe 7 noiembrie şi a fost resuscitat şase ore la sosirea în Belgia. Dacă mai întârzia o zi, probabil murea! Are degete amputate şi multe alte probleme. La Bruxelles era internată o  fată peste care a căzut tavanul în flăcări, nu mai are nici un deget la o mâini, are grefe pe o suprafaţă mare a corpului şi i-a murit iubitul. Sunt mulţi oameni cu amputări, mutilaţi pe viaţă, cazuri tragice!

Se acordă atenţie recuperării psihice în România, după Colectiv?

Da, există diferite grupuri şi victimele se întâlnesc acolo, sunt psihologi care îi ajută. Eu am avut o relaţie mai apropiată cu psihologii din Austria. Am avut acolo două persoane, dintre care o româncă stabilită la Viena. M-au ajutat mult, dar am fost şi destul de puternic pentru circumstanţe. Sunt însă oameni care sunt foarte traumatizaţi psihic, le e frică să iasă din casă. Gândeşte-te şi la oamenii ieşiţi teferi şi care au ajutat la scoaterea răniţilor. Ei au vazut scene înfiorătoare!

Cum te-a schimbat episodul Colectiv?

Am realizat că viaţa atârnă de un fir de păr. M-a făcut mai activ din punct de vedere al deciziilor pe care le iau, pentru că mâine pot să nu mai fiu. La vârsta mea, dacă eşti sănătos, moartea este un moment îndepărtat, la care nu te gândeşti  dar, de fapt, într-o secundă poţi să dispari. Am început să cer când cred că trebuie, să nu mă mai tem să vorbesc şi să sper. Să sper că în urma acestei tragedii, în care au murit atâţia tineri, ceva se va schimba în bine în ţara asta! Altfel, totul e în zadar.

LATER EDIT – În urma celor care mi-au scris în acest sens, iată contul unde se pot face donaţii:

CONT LEI: RO69 INGB 0000 9999 0472 8613
TITULAR CONT: Popescu Ionut Liviu
ING BANK
COD SWIFT: INGBROBU.

9 thoughts on “Liviu Popescu, supravieţuitor Colectiv: „S-a spus că avem condiţii în spitale ca în Germania, dar probabil se refereau la Germania secolului XIX“

    1. Bună, Mircea.
      Am vorbit cu Liviu şi mi-a transmis următoarele date:
      CONT LEI: RO69 INGB 0000 9999 0472 8613
      TITULAR CONT: Popescu Ionut Liviu
      ING BANK
      COD SWIFT: INGBROBU.

    2. Bună, Mircea.
      Am vorbit cu Liviu şi mi-a transmis următoarele date:
      CONT LEI: RO69 INGB 0000 9999 0472 8613
      TITULAR CONT: Popescu Ionut Liviu
      ING BANK
      COD SWIFT: INGBROBU.

  1. Liviu! Respect pentru tot ce ai zis si sper sa te vindeci cat mai repede! Si noi am pierdut prieteni apropiati si le ducem dorul in fiecare zi… Sper sa te vedem din nou pe scena, in memoria prietenilor nostri, sa le cantam impreuna ca sa nu-i lasam sa le fie dor! >:D< Hugs!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *