Tenis

Andreea Mitu, jucătoarea care a debutat la Fed Cup cu o victorie pentru România, în calificarea istorică a țării noastre în Grupa Mondială. „Aș fi dat bani să joc pentru România!“

Andreea Mitu
Despre Andreea Mitu (103 WTA) nu s-au știut foarte multe lucruri până la debutul ei în echipa de Fed Cup a României, unde a reușit un meci foarte bun, care a împins-o repede în centrul atenției. La cei 23 de ani ai săi a învins-o pe mai tânăra Eugenie Bouchard (21), dar mult mai bine clasată în ierarhia mondială a tenisului feminin (7 WTA) și a contribuit la un rezultat istoric înregistrat de România în fața Canadei, țara noastră reușind calificarea în Grupa Mondială după 34 de ani.

Care au fost primele tale contacte cu tenisul?
Am început la șapte ani, odată cu școala, la RATB, în Titan, cu un tip pe nume George Iancu. A fost primul meu antrenor. Nu am avut un program foarte strict cu tenisul de la început, la modul că făceam de trei ori pe săptămână la grupă, nu făceam individual, ai mei nu erau foarte stresanți cu treaba asta, cât de cât am avut copilărie. Școala era prioritară, mergeam la tenis după-amiază, erau grupele de copii mici și până pe la 13 ani nu jucam bine. Dădeam foarte tare în minge și nu-mi intra absolut nimic, pierdeam peste tot. Și la 14 ani am ieșit prima oară campioană națională și de acolo s-a rupt puțin partea cealaltă, cu copilăria, cu școala, m-am axat mai mult pe tenis. De pe la 12 ani am început să joc în Herăstrău, unde e bază sportivă, iar astăzi, în zilele noastre, am revenit acolo, pe meleaguri „natale“.

Există vreun antrenor care ți-a definit stilul?
În general, cel mai important antrenor e primul pe care-l ai. Depinde foarte mult ce te învață el, pentru că mișcările îți rămân în mare parte, e foarte greu să schimbi o mișcare și o tehnică a loviturii. La inițiere, ce fac acum copiii mici în ale țări e mult mai avansat față de ce făceam noi și cum am început eu tenisul.

Cum ai ales să fie tenis și nu altceva? Ai oscilat între mai multe sporturi?
Ai mei au decis din păcate (râde). Din păcate sau din fericire. Îmi amintesc că mama juca tenis atunci când era însărcinată, tata juca și el, le-a plăcut foarte mult sportul și mi-amintesc că aveau pe cineva care distribuia rachete în țară și așa am avut prima mea rachetă profesională, un Wilson, semnat de Steffi Graf, iar apoi am avut doar Head, pentru că am avut contract cu ei.

Cum privește un copil rigurozitatea sportului?
Cred că mi-a plăcut, că altfel nu făceam. Nu m-au obligat părinții, nu am avut nici alte opțiuni să aleg… (râde) Dar mi-a plăcut.

Când a fost „boom-ul“, când ai simțit că treci la categoria de jucător profesionist?
La 14 ani am început să mai câștig niște turnee, am fost atunci prima oară la Europene, cu Simona Halep și apoi am fost la 16 ani din nou, când am câștigat cu ea și cu Irina Begu aurul pe echipe.

Trofeu Andreea Mitu

În ce relații ești cu Simona Halep?
Ne mai vedem în circuit, mai facem un antrenament-două, în iarnă am jucat împreună înainte să plecăm la Australian Open, acum m-a felicitat pentru evoluția de la Fed Cup.

Cât de prezentă era familia ta în turneele la care ai participat în copilărie? Mergeai însoțită la competiții?
Ai mei au stat după mine un timp și după a rămas doar tata, pentru că mama a început să se ocupe de fratele meu, între noi fiind cinci ani, iar tata m-a lăsat singură pe la 16-17 ani. S-a supărat pe mine, nu mai știu din ce cauză, parcă nu am vrut să plec la un turneu, pentru că eram că voiam să stau cu un băiat care era iubitul meu atunci (râde). A rupt procura, a fost un show. Acum suntem OK în general, cu urcușuri și coborâșuri.

Ce modele ai avut când erai mică?
Nu pot să zic că am un singur idol și că am crescut idolatrizându-l. Tata îmi făcea casete și îmi înregistra diferite meciuri de tenis, mă obliga să mă uit, încerca să mă învețe. Am crescut cu tenisul jucat de surorile Williams, cu Kim Clijsters, Jennifer Capriarti, Lindsay Davenport.

Dintre cele care încă mai au un cuvânt de spus, exceptând surorile Williams, cum ți se pare Maria Șarapova?
Îmi place stilul ei de a intra în transă când începe meciul. Nu mai are mamă, nu mai are tată, joacă, nu știu cu cine mi s-ar asemăna stilul. Cred că am un stil aparte, agresiv, care se practică din ce în ce mai mult.

De la primul antrenor, care ți-a pus racheta în mână și până la cei 24 de ani, câți oameni și-au pus amprenta pe stilul tău de joc?
Au fost domnul Samur, domnul Antonescu, domnul Văideanu, apoi am fost la Federație, acolo am fost în lot și am lucrat ba cu unul, ba cu altul și după m-am întors în Herăstrău, unde am făcut cu Adi Avram și Manu Nicolae, care încă sunt acolo și după am fost la Pescariu, de unde a început să mi se schimbe mentalitatea și pregătirea. Totul a devenit mult mai târziu, a fost un program impus, poate m-am maturizat și eu și mi-am dorit altfel să decurgă lucrurile. Acolo a fost „explozia“. De un an și puțin fac pregătire cu Ionuț Gavrilă, care m-a ajutat foarte mult și chiar îi mulțumesc, a fost neașteptat. El a fost preparatorul fizic al Cupei Davis. Anul trecut când m-am întors din Australia și eram foarte rău cu umărul, am avut o accidentare de vreo șapte luni de zile și ne-am chinuit împreună, dar am scos-o la capăt. Acum o să încerc să mă chinui puțin și să reușesc să-l iau cu mine la turnee, pentru că e foarte important să am o continuitate în pregătirea fizică. El a lucrat și cu Andrei Pavel, cu mai mulți, e experimentat.

Care e cea mai mare accidentare cu care te-ai confruntat?
La umăr, de anul trecut. Nu am avut multe de-a lungul timpului, când am crescut, pe la 14 ani, aveam tendinite la ambele mâini, știu tratamentul pe dinafară, îl urmam periodic, am avut probleme cu genunchii… Suprafața rapidă te uzează foarte mult, prefer să joc mai mult zgură și de asta am avut rezultate mult mai bine decât pe ciment.

Ai un staff cu care mergi la competiții?
Pentru asta mi-ar trebui un sponsor. E foarte greu să merg cu un staff, dar trebuie făcut ceva. O perioadă am mers cu cineva apropiat mie și s-a văzut o îmbunătățire, de la 200 la 100 e un pas destul de mare pe care-l faci într-un an de zile și asta s-a întâmplat pentru că am avut pe cineva care a stat constant cu mine și m-a împins puțin de la spate și am fost mai organizată. Una e să mergi singură și alta e să ai pe cineva care să te susțină zi de zi.

Cât e de important un sponsor la nivelul tău?
Aș avea nevoie de unul. Nu câștig destui bani ca să-mi achit toate cheltuielile și să rămân pe plus. Spre exemplu, merg la un turneu, am preparator fizic, un antrenor, sunt deja trei bilete de avion, două camere dacă stau împreună, la nivelul ăsta pot avea înfrângeri dureroase, nu-mi garantează nimeni că o să câștig, sunt toate fetele care joacă foarte bine și e foarte greu, dar cumva trebuie să-mi fac și eu loc printre ele, numai că e destul de greu din punct de vedere financiar. Când ești Top 50 cu siguranță un sportiv mai are sponsori, câștigă din publicitate, din media, din reclame mai mult decât din tenis, la nivel de Top10 nici nu mai zic!

Mai știi care e primul turneu pe care l-ai câștigat?
Cum să nu! A fost un turneu de 10.000 de dolari, la Galați, să fi avut vreo 16 ani. Am fost pedepsită atunci, mi-a luat tata telefonul, pentru că aveam prieten și nu mai știu ce făcusem. Am fost foarte supărată pe el, însă a fost un turneu frumos. Înainte jucasem prima finală la București, cu Simona și m-a bătut, iar ea a fost cea mai tânără jucătoare care a câștigat un 10.000, apoi imediat am câștigat și eu la Galați, dar am fost a doua cea mai tânără, pentru că ea e cu cinci zile mai mică decât mine.

Andreea Mitu și tatăl ei

Ai vreo competiție care ți-e dragă în mod special?
A început să-mi placă pe iarbă, în special după ce m-am calificat anul trecut la Wimbledon, care mi se pare ceva mai special față de restul turneelor.

Cum ai primit vestea selecționării în echipa României la Fed Cup?
Am primit-o foarte bine, eram în Brazilia. Nu mă așteptam. Nu știam cine o să joace, avem foarte multe jucătoare bune acum, care sunt în prima sută, sincer nu mă gândeam. Mă bucur că am avut șansa să joc.

La FedCup ai aflat că o să joci cu o oră înainte. Cum a fost?
Am văzut că Irina (n.r. Begu) nu se simțea bine, că are crampe, chiar dacă lumea poate a crezut că nu e pregătită. Când joci pentru tine îți permiți să o lași mai moale, dar când joci pentru țară e altceva, te montezi și te motivezi mult mai mult. Și vorbeam cu Raluca (n.r. Olaru) „Auzi, dar dacă e Irina nu joacă, eu intru?“, „Da!“, „Aoleu, e de rău!“. Mi-a trecut un gând prin cap, dar nu serios. Eu eram gândită pentru proba de dublu, cu Raluca, dar dacă ar fi fost egal, ar fi fost Irina cu Raluca, ele joacă mult mai bine.
Seara toată lumea era OK, am dormit foarte bine, a contat că nu am știut că voi juca. Ne-am trezit dimineață, mi-am luat clătitele mele, am mâncat liniștită, relaxată, am mers toți deodată și ne-am întors toate în același timp, de la 11 la 12, iar de la 13 era primul meci și intra numărul 1 cu numărul 1, adică Irina cu Eugenie (n.r. Bouchard). Am văzut-o pe Irina la încălzire că șchiopăta, așa, nu se văita, dar se strâmba și am zis „Nu-i de bine!“ și o tot întrebam pe Alina (n.r. Tecșor, căpitanul nejucător al echipei de Fed Cup a României) „E bine Irina, e bine Irina? O să joace, nu?“ și m-am încălzit și eu, am fost mult mai activă față de obicei înainte de un meci și am terminat încălzirea și toată lumea era la vestiar, strânsă în jurul Irinei. M-am dus la ea, m-am uitat și am întrebat „Ce se întâmplă, Irina, joci?“, mi-a zis că nu, a venit Alina, m-a bătut pe umăr și mi-a zis „Andreea, e rândul tău să joci pentru țară!“. În momentul ăla am zis „M-ați făcut KO total“ și m-am așezat pe bancă și am început să plâng. Înainte și după succes am plâns. Veneau la mine și-mi spuneau ce pot să facă pentru mine și eu ziceam „Lăsați-mă să plâng liniștită!“. Mă întrebau „Măi, Andreea, dar tu ce vrei de la noi? De la echipă? Cu ce te putem ajuta? Ce vrei de la echipă“ și eu ziceam „Să joace Irina, asta vreau, nu altceva!“ (râde).

Păreți o echipă „sudată“. Relația voastră e întreținută și dincolo de meciurile pentru țară? Vă vedeți în particular, poate pe la alte competiții?
Activități comune nu prea avem, e foarte greu, fiecare e cu programul ei, foarte încărcat, de dimineață până seara. Dar ne vedem la turnee, dar vrem, nu vrem, jucăm aceleași turnee. Bine, eu acum sunt mai nouă în grupul ăsta, abia am urcat.

S-a bătut moneda foarte tare cu salutul, când Alexandra Dulgheru a fost lăsată cu mâna întinsă de Eugenie Bouchard. Cum a fost canadianca față de tine?
Nu prea sunt în măsură să spun, nu prea am urmărit-o în general. Am văzut niște faze din conferințele ei de presă. Ea are o părere foarte bună despre ea și asta nu înseamnă neapărat că e greșit, dar poate că cineva din echipa ei o sfătuiește să fie cumva anume pentru publicitate. Cu mine a fost fair-play. E puțin mai rece ca stil.

Nu așa sunt jucătorii din Top 10, în general? Mai distanți?
Da… Au și de ce! Au motivele lor. De Maria Șarapova știu că, chiar dacă pare arogantă, își respectă foarte mult echipa, are un respect incredibil față de oamenii cu care lucrează.

Ai avut pe cineva apropiat care te-a însoțit în Canada?
Nu. A fost Dobre Daniel, antrenorul pe care l-am avut la Pescariu trei ani de zile, un super antrenor, cu care se pregătește și Alexandra Dulgheru.

Cum te-a schimbat meciul de la Fed Cup? Cum te face să abordezi viitoare meciuri?
Cu mai multă încredere, cu siguranță, o să fiu mult mai pozitivă. Nu știu cât de bine a jucat Bouchard și la ce nivel a fost, dar ea trebuie să aibă o bază. Oricât de prost ai juca, nu poți să cazi sub baza aia, pentru că așa-ți clădești, cărămidă peste cărămidă, așa că meciul ăsta mi-a dat speranță!

Cum a reacționat familia ta după performanța de la Fed Cup?
Mama a fost de acord să aibă grijă de viitorul meu câine cât voi fi plecată în turnee, ceea ce înainte nu voia! (râde) Sunt bucuroși , te vede toată lumea. Nu am vrut să mă aștepte la aeroport, tata a venit, l-am rugat doar pe el. Bunicii mei mă urmăresc, bunicul meu deja are smartphone, are WhatsApp, a învățat să trimită fișiere și am făcut grup de familie și trimit acolo și scriu, îi iubesc foarte mult! Bunica mea nu prea știe cum e cu tenisul, dar mă susțin foarte mult amândoi, necondiționat. Chiar dacă fac vreo boacănă, pierd urât, îmi zic „Lasă, tataie, meciul următor“. Bunici!

Cum te descurci la dublu?
Îmi place să joc, sunt mult mai relaxată, merge jocul mult mai bine, pentru că presiunea mare e la simplu. Dacă intervine vreo accidentare, renunț la dublu. Încep să joc din ce în ce mai mult, la turneele astea mari se înscriu majoritatea jucătoarelor care au clasament bun la simplu, au și la dublu, e destul de greu. Am jucat cu Danka Kovinici la sfârșitul anului trecut, în Brazilia trebuia să jucăm toate turneele, dar am jucat numai unul. E din Muntenegru, născută în ’94.

Ce răsplată financiară îți aduce Fed Cup?
Încă nu știu sumele de bani pe care ni le vor da, dar vor fi. Am înțeles că există niște bonusuri de victorie, dar la cât eram eu de leșinată înainte de meci, numai de asta nu-mi ardea. Nu știu exact, dar crede-mă că eu aș fi dat bani să fiu în echipă!

Cum e Alina Tecșor, în cadrul echipei de Fed Cup?
Foarte OK. E blândă când trebuie, dură când e cazul, ne cunoaște pe toate și e altceva, o femeie se apropie mult mai bine de o femeie, decât un bărbat, e altceva, știe cum să-ți vorbească.

Te-ai gândit să ai un antrenor-femeie?
Am lucrat cu Alina, nu foarte mult timp, și mi-a plăcut. Nu m-am gândit în ultimul timp, doar dacă găsești foste jucătoare de circuit. Am câteva fete c are-mi plac, dar încă mai joacă, aștept să se retragă. Și uite, cum a ales și Simona, să lucreze cu Victor (n.r. Ioniță, actualul antrenor al lui Halep), sunt de aceeași părere. Te înțelegi mult mai bine, mă înțeleg altfel, chiar dacă vorbesc alte limbi, inclusiv franceză, dar e altceva, mult mai OK.

Cât contează că te-ai născut și ai crescut în București la nivel de tenis? Cum era să fii în provincie?
Depinde de ce antrenor dai, dar consider că în București sunt cele mai bune condiții. Știu multă lume care a jucat și joacă și s-a mutat în București, măcar provizoriu, e orașul mai mare, sunt mulți mai mulți jucători, ai cu cine să te antrenezi, federația e aici, centrul național.

Care-i planul pentru acum?
Trebuie să încep să joc WTA-uri, dar până și ITF-urile sunt foarte greu de câștigat… Sunt optimistă, dar mereu pun răul în față, aș vrea să fiu cu picioarele pe pământ și să nu mă arunc așa departe, să fiu destul de realistă. Mai întâi trebuie să o iau treptat, cu WTA. Până acum am reușit doar turul trei.

Urmează turneul de la Madrid. Ce așteptări ai?
E prima oară când joc acolo, am înțeles că e altă altitudine, e o zgură mai rapidă, sare mingea puțin mai mult, e o schimbare față de aici. După rezultatele pe care le-am avut sunt destul de încrezătoare, dar nu pot să zic că mă duc acolo și mă caific. Cu siguranță vreau să mă calific și să joc cât mai bine, dar vreau să-mi fac jocul, să nu mai am emoții ca la Montreal, n-ar trebui să mai am, și să profit de șansele pe care le am.

Ce prevede programul tău extins?
Două meciuri de echipe în Germania, joc pentru Karlsruhe și aștept să văd dacă intru la Strasbourg sau la Nurnberg, e fix săptămâna dinainte de Paris și apoi Paris și după Paris vedem.

Ești pe locul 103, cel mai bun din cariera ta. Peste un an, pe vremea asta, ce țintești, la nivel de clasare?
Top 50?

Care-i cel mai mare obiectiv pe care-l ai acum?
Mereu am zis că încerc și-mi propun să fiu sănătoasă, pentru că dacă sunt, pot să joc. Următorul obiectiv acum-acum e să intru pe tablou la Wimbledon. Deadline-ul va fi cu o săptămână înainte de Roland Garros, mai am două sau maximum trei turnee de jucat și trebuie să fac ceva să joc acolo.

Care era relația ta cu presa până acum o săptămână?
Nu prea eram căutată. E puțin bulversant. De duminică m-am trezit cu Facebook-ul blocat, nu mai putea nimeni să-mi dea cerere de prietenie, toată lumea îmi trimitea mesaje să-i adaug la prieteni, mi-a explodat aplicația. Aveam, în medie, 100-200 de like-uri, acum am 800! La presă, de peste tot, am diverse propuneri. Până la urmă ești căutat când faci ceva, nu când nu faci nimic. Este OK și trebuie să mă obișnuiesc cu partea asta, o să facă parte din carieră.