Sporturi de iarnă

Maria Adela Constantin, câștigătoarea Cupei Europei la bob: Orice sportiv visează să ajungă la Olimpiadă și apoi la o medalie olimpică

INTERVIU Maria Adela Constantin, câștigătoarea Cupei Europei la bob: Orice sportiv visează să ajungă la Olimpiadă și apoi la o medalie olimpică

Maria Adela Constantin (23 de ani), pilotul la bobul echipei din care face parte și Andreea Grecu (20 de ani), este una dintre româncele cu performanțe notabile în palmares și totuși cu o carieră promițătoare în față. Pentru că vorbim despre bob, un sport în care regulile se schimbă, iar un pilot este considerat cu atât mai valoros cu cât înaintează în vârstă și acumulează exeperiență. „Ca vinul”, mi-a spus ea zâmbind, la jumătatea unei discuții în care am urcat pe culmile succesului Cupei Europei, pe care a cucerit-o în iarna acestui an, dar am coborât și în situațiile „întunecate” cu care se confruntă un sportiv care nu se bucură de tot sprijinul pe care poate l-ar merita.
Pe Maria Adela Constantin o găsești aici.

Care a fost primul tău contact cu sportul?
Primele tangențe cu sportul le-am avut de mică. M-a luat mama de mânuță și m-a dus la sala de gimnastică, împreună cu sora mea. Aveam șapte ani, iar acolo antrenoarea m-a pus să fac sfoara și i-a zis „Nu aveți ce să faceți cu ea la gimnastică!”, așa că m-a trimis pe stadionul de atletism. Acolo am stat vreo trei-patru luni, apoi am descoperit o lordoză foarte pronunțată la coloana vertebrală lombară și mi s-a recomandat înot. Am făcut întâi înot medical, de recuperare pentru restabilire și apoi am rămas la performanță. Vreo cinci ani! Doar că nu am avut rezultate notabile, așa că prima mea dragoste a rămas tot atletismul, unde la 14 ani m-am întors, unde am mers până la 18 ani, la campionate naționale, iar din atletism am fost selectată la bob. De fapt, nu am fost selectată, ci m-au trimis. Voiam să mă las de sport, neavând performanțe notabile, doar finale naționale.

Îți mai aduci aminte prima competiție de bob?
Da, au fost campionatele naționale din 2010, în Austria, in Innsbruck, unde a fost… Nu un eșec, dar am ieșit ultima. (zâmbește) Acolo s-a întâmplat ceva important însă, l-am cunoscut pe antrenorul meu actual, Paul Neagu, care mi-a explicat cum se merge cu bobul, ca pilot. Până în momentul acela făcusem doar o școală de pilotaj, pe aceeași pârtie, dar din cauza că erau mulți participanți pe pârtie, am prins doar cinci coborâri într-o săptămână. Ca un reper, în momentul de față, în perioada de pregătire, fac aproape opt coborâri pe zi! Incombarabil. Și fiind începătoare, am avut primele cinci coborâri din viața mea cu bobul și apoi am concurat direct la naționale unde nu aveam ce să fac decât să ies ultima.

Povestește-mi de cel cu care te antrenezi acum.
Paul Neagu se ocupă de mine și de colega mea, Andreea Grecu. Pe mine mă ajută mai ales pe partea de pilotaj. Când merg la concurs, îmi vizualizez pârtia și-mi amintesc fiecare detaliu, pentru că responsabilitatea e mare ca pilot. Se pot întâmpla și accidente mai grave, dar dacă pilotul este pregătit corespunzător, atunci totul alunecă lin la vale. Practic, îți dai acordul că îți asumi niște riscuri atunci când te urci în bob, mergi pe propria răspundere. Apoi ai asigurările de accidente, care sunt obligatorii, plătite de club, Federație sau personal.

Cum e o zi de antrenament?
În perioada de vară începe dimineață, la ora șapte am micul dejun, la 8-9 am antrenamentul, forță sau alergare, masa de prânz, odihnă, somn sau relaxare sau refacere. Dacă suntem la mare, facem o baie în mare, înot, ne întoarcem, iar la patru-cinci avem al doilea antrenament. Dacă dimineața a fost de forță, acum va fi de alergare și invers și tooot așa. Plus că eu lucrez, ceea ce-mi ia patru ore pe zi, patru zile pe săptămână. Ca sportiv nu te poți finanța din ce câștigi. Indemnizația mea este de 900 de lei pe lună. Atât. Pentru alte rezultate există premierea în bani, dar nu pot să spun că sunt sume fabuloase.

Cum sunt condițiile de antrenament din țară, față de cele pe care le-ai încercat dincolo de granițe?
La nivelul sălilor pot spune că sunt bune. Dacă cele din afara țării sunt de nota 10, și la noi sunt de 8.50, pot spune aproape 9. Sălile particulare ajung și la nota 10. Unde ne antrenăm noi, în centrul de antrenament și clinică de recuperare Sport Forum din Constanța, pe care-l are antrenorul nostru, condițiile sunt de nota 10. Suntem privilegiați prin antrenorul nostru. La cinci minute distanță avem stadionul și la alte cinci minute e marea. Avem totul lângă noi. Am mai fost în Germania, la Winterberg, unde stă profu’ și în Padeborn, Oberhof (unde este o pistă înghețată doar pentru starturi). Pe perioada verii nu plecăm foarte mult.

Cum ai ajuns la Paul Neagu?
La el m-a dus primul meu antrenor de bob, Marius Ene, de la CSO Sinaia și m-a avantajat faptul că știam germana, antrenorul meu stă în Germania de 40 de ani. Are 61 de ani, dar hai să spunem 25+, că așa-i place! (râde) Este campionul României la bob de patru!

Cum ai decis să rămâi la sporturile de iarnă?
Îmi plăceau foarte mult de mică. Mă uitam la 12 ani la Eurosport și făceam „Uaaau, cum o fi să faci asta?”. Nu am stat nicio secundă să mă gândesc la accidentări, că poți să și mori sau să rămâi paralizat. Când a auzit de cazul băiatului din Elveția, rămas paralizat, a înnebunit. Dar ce putea să facă? Să strice fericirea copilului? (zâmbește)

Spuneai despre bani că nu sunt suficienți pentru a te întreține. Există perspective la bob ca, pe măsură ce urci, lucrurile să se schimbe?
M-am resemnat cu ideea legată de bani. Noi, pe lângă alte sporturi, o ducem mai bine. La nivel mic este greu din punct de vedere financiar. Când ajungi la un nivel mai bun, banii sunt, dar trebuie să ajungi acolo, sa fii cel mai bun. Și pentru asta ori te ajută părinții, ori ai vreun sprijin…

Ai câștigat Cupa Europei anul acesta, în februarie. Cum te-a schimbat?
Pot să spun că mi-a dat așteptări mai mari de la mine. Anul ăsta am câștigat Cupa Europei, la anul Cupa Americii și poate doi ani vom câștiga Cupa Mondială!
Aș vrea să mulțumesc Federației pentru premierea medaliilor din acest sezon, dar și pentru că ne-au facilitat plecarea în America, pentru școala de pilotaj. Sper că conteze mult pentru calificarea la Jocurile Olimpice din 2018, din Corea de Sud, în Pyongchang. Am fost susținuți și de Asociația-Litoral Delta Dunării, prin intremediul doamnei Corina Martin, căreia doresc să-i mulțumesc, căci fără acest sprijin nu am fi putut să ne pregătim corespunzător și să aducem României cel mai bun sezon din istorie pentru bobul feminin.

Care e cea mai mare aspirație a ta în sport?
Orice sportiv visează să ajungă la Olimpiadă și apoi la o medalie olimpică. Momentan trebuie să rămân realistă, dar pot spune că Top 6 mondial ar fi în plan apropiat realizabil, cu un material potrivit. Dacă Federația Romana de Bob si Sanie și Comitetul Olimpic Roman ne susțin și ne vor cumpăra un bob competitiv…

A fost un subiect controversat în iarna aceasta, când nu ați mai avut bob competitiv din partea României și ați fost nevoie să evoluați cu unul de împrumut. Cum au stat lucrurile?
Povestea bobului de îmrpumut e următoarea: noi am câștigat Cupa Europei cu bobul nostru, marca Dresdner (care a dat faliment in 2014), cumpărat de clubul CSO Sinaia, un bob care nu ne pune în pericol! Am auzit zvonuri că e vechi, ruginit, că dacă ne răsturnăm se dezmembrează. Siguranța noastră e acolo. Bobul este fabricat în 2010, doar că modelul nu a fost îmbunătățit din 2004, are aceeași aerodinamică și totul ca la început. Nu e neapărat primitiv, e mai jos decât ce există acum în lume. A declarat la un moment dat colega mea, Andreea, că zdrăngăne și că huruie. Și într-adevăr, antrenorul Germaniei, după ce am primit un bob de la ei, mi-a spus „Cu bobul tău vechi te auzeam din start, de unde pleci, până jos, se auzea cum mergi tu cu bobul pe pârtie!”. (râde) La Campionatul Mondial de Juniori, în Altenberg, care este cea mai grea pârtie din lume, m-am răsturnat de două ori in timpul antrebnamentelor și din această cauză bobul s-a deteriorat. Nu ne punea în pericol, puteam concura și la Mondiale fără să cadă pe noi, doar că nu mai era competitiv, sub nicio formă. La concurs, așteptările mele erau să prind podiumul, însă am fost pe locul cinci. Nu știu ce s-a întâmplat, că după ce m-am răsturnat, am învățat. Te dai cu capul de gheață și înveți. (râde) La Mondialele mari, federația germană și antrenorul federal au spus „OK, primești un bob din 2006, FES, pentru Mondiale”. Nu au mai făcut asta în viața lor! FES este un centru de cercetare sportiv al nemților, plătit din taxele germanilor. A contat și că antrenorul meu este de acolo și fiind antrenor la loturile germane la un moment dat avem altă relație cu ei și cooperăm cu ei. La începutul sezonului, trei săptămâni facem multe coborâri pe gheață acolo, care se văd în rezultate. Și așa am primit acel bob, fabricat în 2006, dar păstrat altfel, revizii făcute altfel, arăta de ziceai că e nou. Eu încă sper că Federația și Comitetul Olimpic Sportiv vor cumpăra bobul pe care mi-l doresc și de care avem nevoie, eu visez că se va întâmpla până în iarnă, când reîncepe sezonul.

Ce costuri presupune achiziționarea unui bob?
Nu pot spune că e foarte scump un bob. Cel pe care l-am avut noi costă 20.000 de euro cu aproximație. Bobul pe care l-aș vrea eu ajunge undeva la 50.000 de euro, dar nu poți spune că sunt niște prețuri exorbitante, având în vedere ce sume se învârt în alte sporturi. Și bobul îl folosești un an, doi, trei pentru performanță foarte înaltă și după aia merge mai jos: la sportive de Cupa Europei, apoi la sportive care vor să învețe. E foarte util în continuare, dacă este păstrat în condiții bune, într-un garaj încălzit, în care iarna să nu fie -20 de grade, ci vreo +10, nu are nicio problemă.

S-a pus problema că România nu a putut să-ți ofere un alt bob în timp util, după ce te-ai răsturnat atunci și că alte nații au putut, cum a fost Germania.
Majoritatea echipelor au mecanic cu ele, asta e de fapt problema. Acel mecanic se ocupă de absolut tot ce implică bobul: reglaje, patine, aliniere, tot. La Campionatele Mondiale de Juniori bobul nu a mai fugit, s-a dereglat. La noi, antrenorul are toate funcțiile: mecanic, doctor, fizioterapeut, psiholog.

De cât timp formezi o echipă cu Andreea Grecu și care au fost primele voastre roade?
Din 2012, iar primele reușite au fost locul șase la Cupa Europei și apo la Mondialele de Juniori, în sezonul 2012/2013.

Următoarea competiție nu e mai devreme de lunile noiembrie-decembrie. Ce faci în răstimp?
După ce am terminat Campionatele Mondiale am zis că nu mai mișc un deget și apoi am fost în America, la o școală de pilotaj, unde am câștigat și concursul de final. Acolo am făcut patru coborâri pe zi, fiind a doua cea mai grea pârtie din lume și n-am făcut decât să pilotez. Făceam patru coborâri, dormeam trei ore. A fost vacanță din punct de vedere fizic, pentru că nu am făcut antrenamente, nu am făcut alergare. Acum urmează antrenamente pe timpul verii.

Cât îți ocupă antrenamentele într-o zi?
În perioada de iarnă, toată ziua se împarte între antrenament, mâncat și dormit și făcut patine, reglat bobul, iar în programul de vară rămâne timp și pentru mine. Dacă mă antrenez maximum cinci ore pe zi, am refacere încă două ore, înseamnă șapte ore – un program de muncă normal, apoi mai dorm vreo două ore. Restul îmi rămân pentru mine. Sigur, banii de la Federație nu sunt ca un salariu de muncă normal. Sunt cu salariu part-time pentru o muncă full-time. (zâmbește) La partea de refacere, profu’ ne face și masaj, el ne pune la dispoziție și sauna la el la centru. Am avut noroc în Wintenberg, cu fiul profului nostru, Robert Neagu, care are centru de antrenament, recuperare, fizioterapie și refacere acolo și ne-a menținut în formă, în fiecare zi ne punea oasele la loc. (râde) Ne-a ajutat mult.

Dacă ai avea un copil, l-ai îndruma spre sporturile de iarnă?
Dacă l-aș antrena eu, da. Dacă nu aș avea nicio putere asupra carierei lui, nu. Spre gimnastică nu l-aș încuraja sub nicio formă. Admir gimnastele, urmăresc cu placere sportul acesta, dar este atât de greu și cere atâtea sacrificii. Ce sacrificii facem noi, dar ce sacrificii fac ele! Plus că nu ar avea genă. Dacă mama, adică eu, are 1.73m, tatal o să aibă și el 1.83m-1.90m, îl duc la gimnastică să ce, să cadă de pe bârnă? (râde) Spre tenis poate, și eu aș fi vrut, dar nu am avut posibilitățile financiare.

Ce sporturi urmărești?
Foarte multe, pot spune că-mi plac toate în afară de fotbal. La fotbal poate doar o finală de Champions League, unde chiar este sport, nu o miuță de curtea școlii. Urmăresc gimnastică, tenis de camp, tenis de masă, atletism, sporturi de iarnă, schi, sărituri cu schiurile, gimnastică aerobică, ritmică.

Ai favorite?
Pot să zic că-mi place Serena Williams. Nu cunosc foarte multe despre viața ei personală, dar nici nu mă interesează, însă ca sportivă a fost de multe ori pusă la zid, acuzată, criticată și e totuși e numărul 1 în continuare, așa cum e ea. Poate e grasă, poate că se îmbată, dar rămâne numărul 1. De asta pot spune că o admir, și-a văzut de treaba ei, nu a interesat-o altceva.

Peste 10 ani de-acum încolo te vezi tot în sport?
Da. Fiind antrenoare, pot să spun că-mi place să antrenez. Eu dau și meditații la limba germană, am avut și copii mici. Nu foarte des, că nu am timp, dar de ce mă apuc, pot să spun că termin treaba. Și-mi place. 

Cum ai învățat germana? O limbă dificilă.
Tot mama e „de vină”. Mama e „de vină” pentru tot ce s-a întâmplat bun. Ne-a dat de mici, eu aveam cinci ani și sora mea trei, când ne-a dus la o studentă, să învățăm germana, „nu engleză ca toți proștii”, asta a fost vorba ei. (râde) Dacă toată lumea știe ceva, ce șanse ai să te ridici? Ne-a plăcut de domnișoară și dacă-ți place domnișoara înveți. Când ești mic îți mai dă un tort, îți mai arată doi cățeluși și trei căsuțe și gata, ești fanul ei numărul 1. Așa că mi-a plăcut.

În puținul timp liber, ce-ți place să faci?
Să ies la un film, să ies în parc, să mă plimb, să stau liniștită, poate să merg cu barca pe lac, tot în zona activă. Mai ies și la o petrecere, dar nu foarte des, pentru că o ieșire în club te termină pentru cel puțin o săptămână în plan sportiv și nu are sens, pot să mă distrez și altfel. O noapte pierdută se recuperează în vreo șapte zile. Avem petreceri și între noi, astea de sportivi sunt mai frumoase de obicei. Mai țin legătura și cu colegi din școala generală ori de liceu, dar e greu. „Ce faci, vrei să ieși undeva?”, „Nu, sunt în cantonament”. Peste două zile „Ce faci, ieși?”, „Nu, că tot în cantonament sunt”. Pierzi legătura, până la urmă.

Ce facultate ai fi făcut, dacă nu UNEFS?
Medicina. M-aș fi îndreptat spre ramuri mai „urâte”, mai cu sânge rece. Acum sunt studentă la UNEFS (Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport), specializarea atletism și o să fac specializarea bob la școala de antrenori.

Ce-ți oferă studiile, dincolo de diplomă?
Poți să profesezi. Înainte puteai fi și profesor, și antrenor, acum ai o ramură pentru fiecare. La profesor ai obligatoriu partea de pedagogie, la antrenor e opțională. Eu ca antrenor, dacă fac cursul de pedagogie, pot fi și profesor. Am avut un moment cu sora mea când nu înțelegea un viraj. I-am spus două vorbe, iar după aia ea mergea perfect și apoi mie mi s-a stricat virajul și o întrebam eu pe cea cum să procedez. (râde)

Te-ai confruntat cu vreo accidentare gravă?
Nu, doar elemente de uzură, genunchi, articulații. Strângi din dinți, spui că nu te doare și gata! (râde) Mai faci o artroscopie, îți mai curăță. Am făcut una de genul ăsta, un fel de incizie, în care mi-a curățat ce s-a râcâit în genunchi după antrenamentele de forță (am ridicat până la 180 de kilograme), și mi-au fost făcute infiltrații cu substanță care să refaca cartilagiul și mi-am revenit aproximativ repede, nu a fost o intervenție majoră. Marea majoritate a sportivilor trec prin câte ceva. Antrenorul meu are două operatii la șold și la vârsta lui sare și aleargă și ridică mai ceva ca ăștia tineri. Contează cum trăiești, că oasele se repară, organele mai greu și sportul îți tine organele sănătoase, iar pentru restul s-a inventat chirurgia! (râde) Nu există pastila minune prin care să slăbești sau să-ți repare venele și arterele de la fumat și de la alte vicii, însă există sportul pentru organe sănătoase. Sportul de performanță este omul împins la maxim și după ce ai ajuns la maxim, mai vrei următorul maxim. (zâmbește)

Ce te motivează?
Nici eu nu știu. Pur și simplu,îmi place. Pasiunea rămâne motivul principal. Și devine ca un drog. Nu pot să stau degeaba, trebuie să ies, să mă antrenez. După ce am terminat liceu, am avut o diploma de limbă germană și m-am angajat instant. Trebuia să stau patru ore la birou, la un call center, pe germană și engleză. Nu puteam să stau! După luna de instruire eram cunoscută de toată firma că băteam pe toată lumea la ping pong. Dar la birou? Nu prea! Colegii ieșeau la țigară, eu ieșeam la ping pong.

Ai o alimentație mai riguroasă?
Încerc să nu mănânc prostii, pentru că-n ziua de azi tentația e foarte mare, în sezon suntem nevoiți să mai mâncăm și fast food. Spre exemplu terminăm un concurs, să zicem, astăzi la ora 17, băgăm bobul în mașină, facem bagajul și plecăm la următoarea pârtie. Poate fi chiar și la 1.000 de kilometri, te prinde noaptea pe autostradă și mergi în continuu. Antrenorul, eu și colega mea, Andreea, toți conducem pe rând, nu avem șofer. Avem niște paturi in mașină improvizate din bagaje și boburi… (râde) Mai mult conduce antrenorul nostru, nu prea poate să stea în dreapta. I se pare că mergem prea tare, prea încet, că tragem prea brusc de volan. Antrenorul tot antrenor rămâne! Oricum avem noroc prin sponsorul nostru, o berărie din Germania, Uerige, care ne-a asigurat mașina. Nu suntem nevoiți să mergem cu remorca, așa cum merge restul lotului României. Noi putem merge cu 160 km/h pe austostradă, chiar dacă e încărcat, iar cei cu remorca pot merge cu maxim 100km/h. Noi avem loc să ne întindem, putem dormi bine. O avem de patru ani și fără mașină nu știu dacă mai aveam aceleași rezultate. Sperăm ca Federația anul ăsta să achiziționeze microbuze, pentru că e mult mai simplu.

Care e cea mai mare temere a ta?
De accidentare mi-e frică și încerc să mă feresc pe cât posibil. Evit rolele, bicicleta, merg foarte puțin. Vreau să mă pregătesc în continuare la nivelul așteptărilor. Sunt momente când nu m-aș mai duce la antrenament. Am avut anul trecut o perioadă când nu intrau banii, vreo două-trei luni. Și mă sunau firmele să mă angajez și atunci a fost un moment de cumpână. Mă gândeam „Ce faci, cât te sacrifici pentru sport?”. Aveam alternativa unui job full-time, stabil, pe limba germană, fără griji, fără oase rupte, fără să ajungi acasă, să te pui în pat și acolo să rămâi. Dar am rămas, am luptat și am câștigat. Și operația la genunchi a fost grea, când eram în spital mă gândeam „Când mai prind eu Olimpiada, ce mă fac?”, dar am tras și am recuperat. Noi încă suntem junioare, până la 26 de ani. Bobul e sport de maturitate, pentru că ai o responsabilitate. Dacă împingători găsești mai tineri, pilotul e ca vinul – se învechește, e mai bun. Pilotam într-un fel acum trei ani și cu totul altfel anul ăsta.

Care-i cel mai longeviv pilot din țara noastră?
Cel mai longeviv campion național este Paul Neagu. A fost o situație foarte amuzantă, că Federația Internațională a lăsat de anul acesta fetele să participe la bob de patru, adică mixt. Eu am vrut să particip la Campionatele Naționale ale României cu trei băieți, ca împingători, să am startul asigurat și până jos cu mânuțele astea două să văd ce pot să fac. Doar că Federația nu adoptase inca regulamentul international asa ca nu am avut cum sa concurez. Pentru chestia asta s-a înscris antrenorul meu cu același echipaj pe care l-aș fi vrut eu și a ieșit învingător.

Care este legătura între bob și atletism?
În bob vin atleți, numai că în România antrenorii nu prea lasă sportivii la bob, ceea ce mi se pare foarte rău, pentru că ar trebui să fie o colaborare între Federația de Bob și cea de Atletism, în sensul că o sportivă/sprinteră/aruncătoare e foarte bună pentru a obține rezultate în bob, începând cu vârsta senioratului, ori în România se interpretează „Eu l-am crescut de mic și acum vii tu și mi-l furi”. Andreea Grecu e campioana României la sută la tineret și pe locul trei la seniori, dacă nu mă-nșel. Dacă mă-nșel, o să mă certe când va citi. (râde) Ea face în continuare și atletism și bobul a ajutat-o mult să progreseze și la proba de viteză. Sporturile astea se împletesc. La bob faci un pic mai multă forță, dar dacă vrei să rămâi în atletism, nu exagerezi în partea asta. Și pentru antrenor e bine, pentru că nu cred că dacă ajunge campioană mondială antrenorul ei nu va fi remunerat. Dacă o atletă vrea să vină la bob nu o oprește nimeni, dar nu e încurajată să vină la bob și circulă tot felul de legende: te răstorni, dai cu capul de gheață, îți rupi oasele, mori.

Cum sunt sporturile de iarnă față de celelalte?
Multă muncă și un pic mai multă epuizare fizică, fiind frig, ploaie, ceață, ninsoare, nu intri-n sală să te antrenezi, ci rămâi afară să te dai cu bobul și se-ntâmplă des să se amâne antrenamentul, așa că te dai o data, te uzi, mai stai o oră-două până se rezolvă problemele meteo, iar te dai. Stai pe pârtie trei-patru ore și apoi ai partea de forță și alergare, iar dacă sari asta iarna, te pierzi, nu mai ai start.

Unde ți-a plăcut cel mai mult la nivel de competiții?
În Germania, Austria, Franța, Rusia, la nivel european condițiile sunt foarte bune. Și-n America, doar că acolo mâncarea nu este pe gustul meu. Nu m-aș muta acolo. Oamenii sunt OK, partea de sport e super. Cel mai mult mi-a plăcut în Germania, acolo m-aș stabili acolo. Sunt serioși și au un system foarte bun. În funcție de nivel, sportivii sunt angajați în Armată sau la Poliție și după ce te lași de sport, după ani în care ai avut carte de muncă și salariu, Germania te mai susține încă trei ani să-ți faci studii, de care vrei tu, să te pui pe picioarele tale. Cu toate problemele din România, totusi n-aș pleca din țară. În Germania sunt oamenii altfel, ești privit ca un strain până la capăt. Sunt prietenoși, în toate felurile, dar rămâi românul. Nu zic că-i rău, așa sunt ei. Și am putea să învățăm și noi de la ei.