Vlad Eftenie: „Fotografii transformă vibrația invizibilului în ceva palpabil”

Vlad Eftenie e un personaj atipic vremurilor în care trăim. Galant, dar fără gesturi excesive, conturează profilul unui personaj din alte timpuri, unele mai nobile. Cu toate că profesia lui oficială este de profesor la Facultatea de Arhitectură, când îi rostești numele faci referire la un reper al fotografiei contemporane. Și deși și-a format o reputație respectată în comunitatea de profil prin lumea pe care o surprinde prin obiectivul lui, Vlad continuă să spună despre el că nu se consideră fotograf, ci vede în ceea ce face o terapie de care nu poate și nici n-ar vrea să se despartă.

Interviul l-am publicat și pe adevarul.ro.
Autori: Diana Seceleanu și Doina Căprița.

Cum deosebești o zi bună de fotografiat de una nu prea mulțumitoare?

E foarte simplu: așa cum deosebesc orașele care-mi plac față de cele care mi-au spus mai puține lucruri, adică în funcție de calitatea demersului fotografic. Imagini cu mai mare valoare pentru mine înseamnă imagini care au avut impact mai mare asupra mea. De exemplu, am fost la Lisabona, am tras 39 de filme și n-am știut ce să fac cu niciuna dintre poze, în timp ce la Paris, dacă trag un film, cred că fiecare imagine îmi spune ceva. Nu depinde neapărat atât de loc, cât de mine. Totul se leagă de Paris la mine, pentru că acolo experimentez. În prima zi am tras nouă filme și am zis că e excelent, a doua zi șapte, a treia zi cinci, a patra zi trei, a cincea zi un film și un pic și în a șasea zi nu am putut să termin un film și m-am întrebat: s-a întâmplat ceva sau fizic nu se mai petrece nimic împrejur?

„Atunci când faci fotografie de stradă, lași ceva din tine ca să iei ceva de la ceilalți”

Am plecat cu dilema asta de acolo și mi-am dat seama că e vina mea. Pentru că de întâmplat se întâmplă întotdeauna ceva, dar depinde cât de deschis ești tu și cât de avid să te conectezi. Conectarea asta depinde de consumul energetic, iar la asta n-o să se gândească nici un fotograf, ever. Că atunci când faci fotografie de stradă, lași ceva din tine ca să iei ceva de la ceilalți și ceea ce lași din tine se va regenera, la un moment dat, altfel. Dar se consumă. Așa că nu orașul nu-ți mai dă, ci tu devii din ce în ce mai puțin capabil, obosit sau mai puțin receptiv. Și atunci deosebesc orașele prin ce reflex și impact creează asupra mea. Un loc în care mă duc și zic „A, e OK” diferă de unul în care merg și zic „Super poză, fii atent!” și dacă am găsit ceva, depinde de mine cum am văzut. Acum, reîntorcându-mă, poate că toate locurile au ceva de zis. Depinde de fiecare ce vede și fiecare ne regăsim într-un fel anume într-un loc anume. Și observând unde ne găsim mai bine, aflăm mai multe despre noi. Dacă te-ai regăsi identic peste tot, ar fi poate ciudat. Dacă nu te-ai regăsi nicăieri, iarăși ar fi ciudat. Dar cu siguranță un loc poți să-ți găsești.

Practic, vorbim despre zile în care simți mai bine o poză și de zile în care poate nu reușești să te aduni.

Exact. Și complementar e întotdeauna bine că uneori poți și alteori nu, că dacă ai putea nonstop, ar deveni banal. Ca și iubirea: dacă o spui în fiecare zi, devine ceva neînsemnat. Hai s-o prețuim, totuși! Sigur, în filmele americane așa e, dar noi nu trăim într-unul. Și atunci repetabilitatea unui lucru riscă să-l transforme în ceva banal și eu, cel puțin, mă feresc de asta. Încerc să-l încalec întotdeauna, să sar peste el, să pot să fac ceva, să lupt cu banalul, care ar risca să mă blazeze. În fiecare zi merg în orașul ăsta pe aceleași trasee și mereu încerc să privesc cu ochi noi. Uite, azi e altă lumină decât ieri. Acum două zile a fost un apus senzațional, iar ieri nu a fost nici urmă de el. Orașul îți și oferă, în fiecare moment, ceva bun, dar trebuie să te duci tu să cauți.

„Toamna e grafică, dar poate primăvara are lumina mai blândă sau mai vie. Iarna curăță orașul, îl ascunde, îl îmbracă și-l arată într-o formă cumva esențială”

Ai vreun anotimp preferat în care îți place să fotografiezi?

Nu, nu.

Totuși, una dintre cele mai virale poze ale tale s-a petrecut iarna.

Da, așa e. Mmm… Toate au ceva. Uite, toamna mi-a oferit culori, dar una e să lucrezi doar cu culoare și alta e să lucrezi cu situații. Toamna e grafică, dar poate primăvara are lumina mai blândă sau mai vie. Vara e destul de plată și în general vara e pentru pozele de călătorie, mai puțin pentru cele de oraș, iar iarna curăță orașul, îl ascunde, îl îmbracă și-l arată într-o formă cumva esențială. Un fotograf sigur că are momentele lui preferate, dar cred că ar trebui să fie capabil oricând să lucreze la aceeași implicare. Eu lucrez în fiecare zi, așa că încerc să extrag ce e mai frumos din fiecare, nu doar dintr-un anotimp.

Cum sună un top al orașelor preferate? Dincolo de deja menționatul Paris.

Parisul e primul pentru că acolo mă simt mereu fotografiind cu efect. Nu poți să nu faci o poză bună la Paris, n-are cum să nu-ți iasă. Și dacă scapi aparatul tot faci o poză bună. Cred că de asta mă încântă. Bucureștiul îmi place pentru că îi aparțin. Sunt născut în București, am crescut cu starea lui, cu spiritul lui. Uite, soarele ăla îl tot pândesc de dimineață să văd ce face. Mi-a mai plăcut la Helsinki, e un oraș interesant, mi-a plăcut la Chicago, mi-a plăcut la Tokyo. Sigur, sunt experiențe atipice. Nu ajungi oricând în ele. Am orașe pe care le știu foarte bine și orașe pe care aș vrea să le mai aprofundez. Prin Germania nu am prea fost, în rest, prin Europa am tot ajuns. Lisabona îmi place pentru că e foarte grafică, deși poze nu prea am obținut de acolo, e o oarecare contradicție. Îmi place cam oriunde prin Franța. Uite, Montpellier, Lyon, toate au ceva de oferit. Am înțeles că la austrieci ar fi mai ciudățel, așa, că orașele sunt foarte plate, totul e foarte curat, aranjat, organizat, la locul lui. Undeva, ceva care deranjează trebuie să fie.

„Nu poți să nu faci o poză bună la Paris, n-are cum să nu-ți iasă. Și dacă scapi aparatul tot faci o poză bună”

Sigur, eu caut, de obicei, armonia în poze, dar asta pentru că în București nearmonia este la ordinea zilei, e un laitmotiv. Din contră, a venit o nemțoaică în București și a făcut poze cu toate firele și cablurile. De ce? Pentru că la ea nu vede așa ceva. Ori eu poate caut ce nu am acasă și atunci caut armoniile, iar Parisul este un loc care oferă o armonie extraordinară. Londra iarăși este un loc interesant, dar Parisul îmi dă mie ce caut. Asta e. Aș vrea să văd o auroră boreală, care nu e în oraș, aș vrea să mai merg prin Japonia, mi-ar super plăcea să vizitez niște arhitecturi. Am fost în Danemarca, în Suedia, în Finlanda. În Italia mi-a plăcut mult, e caldă. Sudul Italiei e superb, acolo mi-ar plăcea să mai aprofundez. În rest, orice deget pe hartă e o posibilă destinație.

Coincide topul preferințelor din punct de vedere fotografic cu cel al ochiului de arhitect?

În general, nu. Arhitectural ar fi foarte fain de mers în Copenhaga, Rotterdam, Roma, chiar și la japonezi sunt niște arhitecturi de… nu ai aer. Poate New York, uite, chiar aș vrea să ajung și nu am reușit până acum. Sunt niște imagini din filme, pe care le știm cu toții, fabuloase.

„Sigur, fotografia ține și de setări, dar setările fără viziune nu duc nicăieri”

Spuneai într-unul dintre primele tale interviuri că nu te consideri neapărat fotograf. Ți-ai schimbat părerea?

Nu! Nu s-a schimbat nimic. E o afirmație destul de brutală pe care o fac, dar mie nu îmi plac fotografii din România, pentru că nu au o cultură necesară care să poată țină rangul ideii de om de artă, de cultură, înainte de toate. Majoritatea s-au găsit cu un aparat puternic în mână și mă întreabă în continuare Exif-ul pozei (n.r. Exchangeable Image File Format, în traducere format comutabil pentru fișiere imagine). Sunt niște tipi agresivi, brutali, gata să se lupte pentru teritoriul lor din cadrul nunților și botezurilor. Am o critică destul de dură. Sigur, nu toți, sunt și excepții fenomenale.

Cred că pentru a face fotografie îți trebuie o stare de spirit înainte. Trebuie să ai o anumită cultură, relație cu sine, cu filosfia lucrurilor, a vieții. Am auzit oameni care spuneau „Ce vii cu atâta filozofie? Lasă-ne, tată, zi-ne ce setări ai folosit!”. Sigur, fotografia ține și de setări, dar setările fără viziune nu duc nicăieri. Eu nu sunt fotograf pentru că, în primul rând, sunt arhitect. Sunt profesor la Facultatea de Arhitectură, am descoperit fotografia ca pasiune, m-am regăsit în ea ca peștele în apă, m-a atras, am dezvoltat domeniul teoretic, ceea ce în România nu prea a făcut multă lume. Vreau să mă apuc, iarna asta, să scriu cartea mea de teorie fotografică, adică tot ce predau eu de vreo șase-șapte ani și până astăzi.

„Îmi dedic timp, zilnic, nu ca să obțin poze, ci ca să mă simt eu bine. E terapia mea de zi cu zi”

Dacă nu te numești fotograf, cum putem încadra ceea ce faci zi de zi?

Amator, pasionat de fotograf. Îmi dedic timp, zilnic, nu ca să obțin poze, ci ca să mă simt eu bine. E terapia mea de zi cu zi. Uite, la albumul de toamnă, feedback-ul general a fost „Ai simțit și ne-ai făcut și pe noi să simțim!”, nu că sunt pozele frumoase, cu roșu și cu galben, ci că se simte în ele ceva. Asta m-a bucurat când am auzit, că oamenii au trecut dincolo de ce se vede. Asta îmi doresc eu să fac prin fotografie și cred că asta face fotografia bună: ne arată ceea ce nu se vede. Ne facem să simțim. Ne dă o stare: o emoție și o vibrație. De fapt, fotografii transformă vibrația invizibilului în ceva palpabil. De asta e magică fotografia!

Când vezi o scenă oarecare, îți dai seama din start ce ai vrea să imortalizezi din ea sau surpriza apare după ce vezi fotografiile și realizezi ce ai reușit?

Am eu teoria momentului de grație: am un instinct a ceea ce urmează să se întâmple, sesizez relevanța situației. Că nu orice poate să fie o poză. Sesizez o situație interesantă, atipică, ieșită din comun pentru viziunea mea, după care urmează să-mi imprim viziunea cu ajutorul aparatului. Deci da, îți dai seama dacă o situație e bună de pozat sau nu. Dar fac și o explorare activă: nu știu că peste cinci minute o să fac o poză bună, asta habar nu am. Ajung, studiez, pozez din față, din profil, pun un zoom, văd ce iese, mă uit în sus și poate găsesc poza. E un studiu permanent al spațiului în care mă aflu, este o conștientizare permanentă. Fiecare pas aduce cu sine o nouă relaționare cu locul.

„Un milimetru mai la dreapta ne arată altfel lumea în care trăim”

Ai avut tehnica aceasta de la început, de când ai pus mâna prima dată pe aparatul foto?

Am învățat să simt mai bine, acum, potențialul anumitor situații, dar rămân la fel de mirabil în fața descoperirilor, că nu știi de acum cum o să se vadă lumea peste trei pași. Fiecare pas îți deschide o nouă perspectivă, e punctul de stații. Le și zic studenților „Aveți mare grijă cu punctul de stație, cum și de unde pozați, pentru că locul este decisiv. Un milimetru mai la dreapta ne arată altfel lumea în care trăim. Așa că de asta zic, e cumva condus de instinct – îți alegi calea, pașii, pentru a ajunge în locul acela din care să ți se arate lucrurile. Eu asta fac în fiecare zi.

„Mulți oameni cu aparatul în mână se simt de parcă se uită toată lumea la ei, se simt centrul pământului. Eu, din contră, devin atât de anonim, încât mă enervez când mă așez la coadă și nu mă întreabă nimeni ce vreau”

Cum surprinzi oamenii în ipostazele lor naturale, fără a deveni intruziv?

Niciodată nu mă văd. Dacă sunt surprins, nu fac poza. Am făcut doar acele poze unde am putut fi martor ascuns. De aia am ajuns să pozez multe săruturi, pentru că oamenii aflați în mijlocul unui gest intim, pe stradă, sunt complet concentrați acolo, nu mai există nimic împrejurul lor. Sigur, contează contextul – cum, unde. Mulți oameni cu aparatul în mână se simt de parcă se uită toată lumea la ei, se simt centrul pământului. Eu, din contră, devin atât de anonim, încât mă enervez când mă așez la coadă și nu mă întreabă nimeni ce vreau. Mi s-a întâmplat de multe ori: stau acolo și trece toată lume prin fața mea. Am un mod de a fi în care devin camuflabil, ignorabil, dar nu cred că eu caut asta, pur și simplu, energetic vorbind, nu mai agit apa și nu mă mai simți lângă tine, e ceva care vine dinăuntru.

Îți scriu oamenii pe care-i surprinzi în poze?

Majoritatea. Sunt încântați, chiar tinerii cu sărutul au fost hiper încântați, am avut interviu la televiziune cu ei, a fost nebunie, a avut impact poza aia. Oamenii sunt întotdeauna încântați, pentru că îi surprind în ipostaze pozitive. Ei nu făceau ceva urât în momentul acela, era ceva special pentru ei și întotdeauna oamenii mă roagă să le dau pozele, totul e foarte OK.

„Pozele care-mi plac mie cel mai mult nu plac celorlalți și pozele care nu-mi plac mie plac celorlalți. Foarte rar ne cuplăm viziunea”

La poza despre care povestești acum ai fost conștient de la început de potențialul ei?

Niciodată nu sunt conștient de nimic. Fac pozele și după aia văd acasă ce și cum. Nici acasă nu mi-am dat seama că va deveni virală. Pozele care-mi plac mie cel mai mult nu plac celorlalți și pozele care nu-mi plac mie plac celorlalți. Foarte rar ne cuplăm viziunea. Spre exemplu, femeia în roșu, de la metrou, care a strâns peste 2.000 de like-uri și am început să întreb oamenii „Băi, ce ți-a plăcut? Zi-mi și mie, că nu înțeleg”. Poți să faci poezie și cu lucruri la care nu se uită nimeni.

Titlul aici era „Lost metro”, dar sigur că l-am dramatizat. El tocmai pleca, dar era mult mai mișto să știe oamenii că a pierdut ceva. Ajungi să stăpânești niște rețete și nu mă încântă.

Au fost și oameni deranați pentru că i-ai surprins în poze?

Nu. Am un simț al pozei, o fac când simt că totul e OK. E și o chestie de vibrație, mă bazez foarte mult pe ea. Cred în pregnanța acestei zone de comunicare, pe care cei mai mulți dintre noi o ignoră în plan emoțional. Eu nu trebuie să vorbesc cu tine ca să știu ce se întâmplă cu tine. Pot doar să mă uit la tine și știu exact ce și cum. Atunci îmi e ușor, cumva îmi place să ghicesc dincolo din ce se vede și cu fotografia întotdeauna reușesc.

Fotografie peisagistică vs. cea cu oameni?

Cea cu oameni, clar. Am început prin a poza oameni foarte îndeaproape, apoi, schimbându-mi tehnica, nu am mai lucrat pe film pentru că a devenit prea costisitior în materie de timp. Am și acum filme nescanate, nedevelopate, nu mai am timp. Nu am descărcat un card din martie, darămite să mai scanez filme și să le developez, nici cu digitalul nu mai am timp, darămite pe film. Tehnica m-a obligat să nu prea mai apropii de oameni, ci să caut coordonatele spațiale generale de tip peisaj și așa am ajuns să explorez o nouă latură, cea de peisaj urban. E  mult mai complicat să lucrezi așa, pentru că ai de adus împreună mult mai multe elemente separate. Rămâne o zonă de explorat.
Lumea se duce mai ales spre chestii comerciale: apusuri, urme de mașini pe stradă, chestii tehnice. Pe mine mă interesează emoția din poză, nu tehnica imaginii. Aștept să mă reîntorc la apropierea de oameni, mi-e dor de treaba asta, dar explorarea stilurilor face parte din activitatea oricărui fotograf, pendulezi între lucruri. La un moment dat, pozam nuduri. În 2008 a fost o nebunie cu pozele mele de nuduri, a fost agitație mare în online, însă de prin 2011-2012 am abandonat asta. Cumva mi-e dor să reîncerc, eu făceam explorările mele vizuale, de interior, de umbre și am văzut că marii fotografi chiar recomandă alternarea stilurilor, ca să poți să rămâi fresh în stilul tău de bază. Nu poți să mănânci spaghete tot anul, trebuie să mai schimbi și cu o salată, din când în când. Nu poți să vezi același film tot anul sau să asculți aceeași muzică. Am fost, recent, la Cărturești și mi-am luat un album de jazz și unul de rock progresiv, d-ăla dur, crâncen, să văd și eu cum e, e un experiement. Mai ritmez, mai alternez. Mă interesează tot ce înseamnă noutate. Mi-e dor să mai fac un portret, un nud, mai ales că e o explorare vizuală complet dezinteresată și de dragul artei, e un lucru necesar. Sunt momente și momente. Din faptul că nici nu prea mai avem voie să postăm nuduri pe Facebook, nici nu prea m-am mai gândit eu. Până la urmă e important ce pot să arăt și dacă nu pot să arăt… rămâne doar la nivel de exercițiu pentru mine. Aș prefera un nud urban, dar sunt proiecte pe care le-am tot văzut, nu e nimic spectaculos, ori eu aș vrea să vin cu ceva nou. Deocamdată îmi văd în continuare de Bucureștiul meu.

Știu că ai trasee obișnuite în București, însă dincolo de centru și de Drumul Taberei, unde ai copilărit ce zone te mai atrag?

Îmi plac zona Armenească, Cotroceniul, cartierul din spatele Guvernului, iar în Drumul Taberei știu fiecare străduță. În rest, îmi plac zonele cu case, dar nu pot să zic că am ceva preferat. În spatele Cișmigiului poate. Îmi plac locurile cu poveste. Povestea asta, vezi tu, e sugerată de casele respective, nu o inventăm noi. Dacă eu o simt, tu o simți, înseamnă că povestea e acolo. Au ele ceva.

Dar parcuri? Herăstrăul pare în topul tău.

În martie-aprilie am pozat toate parcurile, inclusiv de printre blocuri. Mi-am propus eu cu mine să fac ceva ce nu am mai făcut, am avut un proiect la facultate care m-a trimis undeva departe și am intrat și în IOR, care nu e în traseul meu – foarte tare parcul. Simți că te invită la promenadă. Și l-am pozat de astă-primăvară, în aceleași zone mereu, să fac o comparație între anotimpuri. Am observat că primăvara aduce culori, un gălbui-verzui, iar toamna se duce spre arămiu-roșiatic. Vara rămâne vară – verde. Eu am un traseu, însă iarna, fiind ziua scurtă, nu apuc să-l fac, pentru că îmi ia șase ore și nu e lumină atât.

Cât de diferite sunt pozele făcute cu telefonul, comparativ cu aparatul de fotografiat?

Telefonul esențializează, simplifică. Uite, îmi mărturiseau studenții că văd o situație, dar când duc aparatul la ochi parcă se timorează, simt presiunea unei poze bune. Când așteptările sunt mai mici, lucrezi mai liniștit. Pentru mine nu e nicio presiune, eu fac totul cu bucurie, dar telefonul simplifică. Eu nu percep să nu-mi iasă o poză, dacă simt, nu are cum să nu iasă. Am niște setări preferate, aceleași ca la aparatul digital. Când eram începător, mi-am dorit cele mai mari aparate și mi le-am luat. Treptat, am ajuns să-mi doresc cele mai mici aparate…

Ce face ca o fotografie să rămână în mintea unei persoane?

Asta este o întrebare de la mine de la curs. Nu există rețetă, dar există câteva indicii. Trebuie să știi foarte clar ce vrei să exprimi. O imagine nehotărâtă nu o să exprime decât nehotărâre. Pozele bine compuse emană siguranță, ordine și armonie și atunci, instinctiv, o compoziție bună va trezi în privitor o reacție armonioasă. Când simți o zonă armonioasă în tine, apare conceptul de frumusețe – deci îți place.

„Artistul nu are voie să se supună nimănui, trebuie să fie nesupus, el se supune doar artei lui”

Ce ai gândit când ai surprins cuplul în zăpadă?

Nimic. Întotdeauna când fac o poză încerc să nu mă gândesc la nimic. În practica zen, ideea este cum să-ți golești mintea de gânduri, ca să poți ajunge la tine. Serena Williams a răspuns, la întrebarea „Cum faci să reușești serva de 200km/h?”, „Încerc să nu mă gândesc la nimic când lovesc”, ori exact despre asta e vorba: să ajungi să stăpânești un lucru atât de bine, încât să nu mai fie nevoie să gândești când îl faci. Asta aduce cu sine realitatea exprimării artistice. Ea este o artistă în jocul ei, pe lângă tehnica extraordinară. Exact ca în fotografie: stăpânești tehnica pentru a-ți exprima arta. Așadar, o imagine de impact trebuie să fie bine realizată, ceea ce ține de compoziție, să aibă un centru de interes, să știm la ce ne uităm și să trezească în privitor o reacție emoțională, care nu trebuie să fie neapărat pozitivă. O imagine nu trebuie neapărat să placă, ci să trezească o reacție – asta ziceau avangardiștii artei. Unii fotografi, atașați de ideea de succes, creează imagini care să placă. În primul rând că naști rețete, iar o rețetă nu rezistă în timp și după aia devii supus publicului, ori artistul nu are voie să se supună nimănui, trebuie să fie nesupus, el se supune doar artei lui.

Așadar, vorbim despre capacități dezvoltate în timp, nicidecum deținute la începutul drumului în fotografie.

Sigur, nimeni nu poate să le facă de la început. E ca la patinaj artistic, până să faci un triplu tulup perfect cazi, ți-o iei de 1.000 de ori, ești plin de vânătăi. 99% practică și 1% inspirație, așa ajungi să-ți exersezi viziunea, să te miști, să cauți, să vezi, să simți cum transformi ce simți în imagini.

Imaginea cu tinerii a fost surprinsă o singură dată sau ai avut mai multe cadre cu ei?

Bună întrebare. Unele imagini sunt unice, nu există două. Chiar Cartier-Bresson zice că imaginea e oricum una singură, nu sunt două situații care să fie asemănătoare, orice imagine e unică. Dar una e când faci imaginea aia și gata și am multe cazuri așa sau când studiezi, când imaginea apare în urma antrenării viziunii. Problema la poza cu tinerii era că nu era lumină deloc. Era noapte, obiectivul meu era chior și am încercat să fac ce pot ca la setările aparatului să pot să fac o poză nemișcată și bine expusă. Până și-au găsit ei momentul de sărut maxim și până m-am așezat și eu mai bine am făcut vreo două, trei cadre. Erau destul de prinși, nici nu m-au simțit, cu toate că eram foarte aproape. Cum zice Robert Capa, dacă nu ești suficient de aproape, poza nu e bună. Am avut distanța minimă cât să nu-i deranjez, poate au fost conștienți de prezența mea, dar m-au ignorat – erau ocupați cu jocul lor. După nici nu ne-am povestit, s-au găsit pe Internet viralizați. Sunt întâmplări, e o explorare permanentă în care afli lucruri.

Sunt fotografi care te inspiră?

Nimeni. Mă inspir eu pe mine, asta declar dintotdeauna, chiar dacă sunt dubios ce zic eu. Chiar dacă trebuie să ne documentăm, eu nu am simțit nevoia niciodată să văd ce fac alții. Mi-a plăcut, la începuturile mele, Silviu Gheție, pentru că vedeam la el altfel de poze decât la ceilalți. Arăta ceva acolo, arăta un moment care rămânea atârnat în aer. Și când îți place ceva, începi să cauți urma. Apoi, mult după ce m-am apucat să fotografiez, l-am găsit pe Cartier-Bresson, care e tatăl fotografiei de cea mai bună calitate. Nu m-am inspirat de la el, dar ne-am întâlnit pe același traseu filosofic. Teoriile lui legate de zen și de momentul decisiv sunt esențiale și mai mult de atât e greu să inventezi, însă eu mi-am propus să duc mai departe teoria și am mai pus niște ingredinte în formula lui și am creat momentul de grație. E puțin dincolo de momentul decisiv, mai conține câteva lucruri, e o ecuație care are jumătate de pagină. Am lucrat trei zile la ea.

Putem vorbi de o influență fotografică de la o țară la alta?

Nu. Parafrazându-l pe Nichita Stănescu, există fotografie, nu fotografi. Sigur, fotograful e format cultural, într-un mediu anume. Când niște sportivi aleargă cursa de 100 de metri, aleargă toți bine, chiar dacă doar unul trece primul, dar nu putem spune că unul aleargă mai bine decât altul.

În ciuda faptului că animalele sunt un element cu potențial viral în fotografie, nu am observat să te intereseze prea mult în pozele tale.

Nu prea, în afară de pisica mea. Nu prea pozez căței și pisici pentru că Facebook-ul le-a adus în derizoriu. Pisici și căței pozează toată lumea ca să ia like-uri și să provoace un „awww”. Creează o senzație imediată, o emoție ușor accesibilă ori o imagine foarte accesibilă e și foarte consumabilă. Am, totuși, pentru curs niște poze interesante din cadrul urban, una cu o pisică și alta cu un cățel.

Într-unul din interviurile anterioare spuneai că, atunci când erai mic, îți doreai să devii mecanic de locomotivă. Gândești la fel?

Da. E o pasiune dintotdeauna, e ceva în mine care se cere explorat în zona aia. Am și intrat pe site-ul celor care formează conductori de locomotivă și după aia aprofundezi, dar mie mi-ar plăcea nu neapărat ca să conduc, ci să-mi îndeplinesc un vis. Unii vor să se ducă pe Lună, alții vor să culeagă mușețel. De când eram mic, trenulețele au fost primele mele jucării, mă făceau să visez, să-mi imaginez peisaje, drumuri, așa că am rămas cu fascinația trenurilor. În Germania e o coltură cu trenurile, ideea de călătorie, siguranță, mecanisme. Când eram mic, stăteam în gări, mă uitam la trenuri, miroseam șinele… Mi-ar plăcea s-o fac. Ai mei mi-au zis „Nu, mai întâi dai la Arhitectură și după aia te faci mecanic”. Am dat, am terminat, gata, suntem OK.

Acum mai am alte lucruri pe care mi le doresc: vreau să mă apuc să studiez muzică, să învăț să cânt la chitara pe care o am de multă vreme și aveam nevoie de instructor care să mă ajute. Singur fac eu ce-mi place, dar nu am găsit un cod anume. Muzica are un cod, nu poți să faci după ureche. Există Youtube, dar nici fotografia nu se învață de acolo, nu?Am fost pasionat de chitara bas, mi-am cumpărat trei până acum, din ce în ce mai performante și am tot cântat eu cu mine. Simt muzica, ascult multă muzică, o am în mine mereu. Am vrut din pasiune să cânt melodiile celor de la Pink Floyd, care mi-au deschis un drum interior extraordinar în clasa a X-a sau a XI-a. Când nu știam ce să ascult, am întâlnit Pink Floyd. În familia mea nu se asculta, tata era fan Beatles, deci cu totul alt pol, așa că Pink Floyd a fost alegerea mea și doar pentru mine. Sunt anumite lucruri acolo care țin de lirismul lui David Gilmour. Sunt… poezie în muzică!

Regreți vreun cadru pe care l-ai surprins cu ochiul liber, la un moment dat, dar nu ai apucat să-l prinzi și-n poză?

Da, am două de felul ăsta, în aceeași seară – cu ochiu liber, dar neexecutate niciodată cu aparatul, pentru că era în ghiozdan. Era un început de iarnă, după un concert „Om bun”, la teatrul „Ion Creangă”, zici că la sfârșit se va fi terminat concertul cu Pasărea Colibri și eu adoram să merg și să stau cu ei în culise, de asta și mergeam să fac poze, de fapt. Era o zi însorită, de decembrie, iar seara, când am ieșit de la concert, ningea cu fulgi imenși și nimeni nu era pregătit pentru ninsoare, pentru că peste zi fuseseră patru-cinci grade. Imaginează-ți oameni îmbrăcați subțire, într-o ninsoare cu fulgi imenși, noaptea, doar cu luminele felinarelor în atmosfera generală. În contextul ăsta trecea un tată cu un copil, care trăgea după el niște baloane cu heliu. N-am mers 100 de metri, când, sub un felinar de pe stradă, un nene avea înfășurată de gât o tubă stătea singur în noapte, fără să se arate deranjat deloc de ninsoare. Sunt două cadre pe care nu le-am surprins niciodată, dar îmi stau în cap ca două poze.

Reprezintă fotografia din zonele de conflict un interes pentru orice fotograf?

În primii ani, eram încântat să merg în zone de genul ăsta, era o provocare pentru mine. Mă mâna nevoia de aventură, era esențial să fac reportaje. Îmi plăcea să explorez industriile părăsite, dădeam peste tot felul de personaje pe acolo, îmi plăcea să intru prin case și blocuri părăsite, dar apoi m-am liniștit. Erau pentru experiența mea, mă încerca o adrenalină.

Cum te-a influențat F64 în drumul tău în fotografie?

M-a ajutat îndeosebi la început, pentru că avea consignația de unde cumpăram, e foarte important să ai un aparat pe care să ți-l permiți și să lucrezi bine cu el. Este o platformă extraordinară de educație în momentul ăsta, ceea ce mi se pare mult mai lăudabil decât doar să vinzi aparate. Te formează și te educă profesional, este probabil una dintre cele mai lăudabile componente ale F64 și colaborez cu ei cu dragă inimă mereu în tot ceea ce înseamnă zona de educare, ceea ce face parte din activitatea mea.